Lansarea cărţii “Filosofia chiriaşului grăbit”

Haideţi să ne mai dăm şi seama
Editura Aius, Revista Mozaicul şi Adunarea pentru Filosofie vă invită marţi, 20 martie 2012, ora 17.00, la Casa de Cultură Traian Demetrescu, Craiova, să participaţi la lansarea cărţii Filosofia chiriaşului grăbit de Lorena Păvălan Stuparu.
Alături de carte şi de autoare vor fi lect. univ. dr. Viorel Ghenea, drd. Luiza Mitu, prep. drd. Ionuţ Răduică, asist. univ. dr. Cristinel Trandafir şi Xenia Karo-Negrea.
Provocaţi de carte, tinerii filosofi de la Adunare… vor conduce o dezbatere pe tema Ce înseamnă că eşti acasă?. Sunteţi invitaţi să ne spuneţi poveştile dumneavoastră despre „starea de acasă” sau despre rătăcirea şi graba cu care ne îndepărtăm de casă.
Volumul Filosofia chiriaşului grăbit grupează o serie de studii şi eseuri pe teme filosofice şi estetice a căror unitate se regăseşte (mai mult sau mai puţin direct) în noţiunea de locuire plurală şi culturală a lumii. Numai omului îi este dat să locuiască, şi aceasta pentru că numai el îşi creează locuirea, în timp ce alte vieţuitoare se adăpostesc sau se ascund.
Lorena Stuparu (n. 1962) este cercetător ştiinţific la Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române (Bucureşti). Este membră a Societăţii Internaţionale Toma d’Aquino, secţia română (din 2007) şi membră a Societăţii Române de Filosofie (din 2009). A efectuat mai multe stagii de cercetare în străinătate (Paris, Bruxelles, Praga, Moscova) şi în prezent participă la un program postdoctoral la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti.
Adunarea Pentru Filosofie (APF) este constituită din studenţi, absolvenţi, prieteni şi admiratori de toate vârstele ai Filosofiei. Gruparea organizează „Întâlnirile Adunării pentru Filosofie”, la fiecare două săptămâni, sâmbăta, începând cu orele 17. 00. Un alt proiect în desfăşurare este „Pagina de sâmbătă seara”. Tinerii distribuie în spaţiul public pagini tipărite cu fragmente semnificative din lucrări filosofice și literare.
Pentru mai multe informaţii:
Contact: Xenia Karo-Negrea
 xenia_karo@yahoo.com
Pentru fotografii de la lansare click aici!

Advertisements

Stéphane Lupasco şi fascinaţia contradicţiei

Deşi nu a intrat în rodajul exegetic din mediile academice şi intelectuale din Franţa sau din România, opera lui Stéphane Lupasco a exercitat mai degrabă o fascinaţie impresionantă în rândul unor cercuri artistice şi filologice, şi mai puţin în cele filozofice sau ştiinţifice. Privită în genera ca nonconformistă, filozofia lupasciană a intrigat prin cel puţin trei puncte de vedere: (1) regândirea logicii prin punerea în centru a terţului inclus; (2) provocatorul subtitlu dat cărţii Universul psihic – „Sfârşitul psihanalizei” (1979), într-o vreme când psihanaliza reprezenta prin Lacane centrul de greutate în mediile intelectuale franceze şi, nu în ultimul rând, (3) forţa sa de a crea un sistem filozofic, în sensul tare al conceptului, ce îşi fundamentează dimensiunile şi tezele prin schimbările radicale de paradigmă petrecute în sânul ştiinţelor în prima jumătate a secolului XX.

Stéphane Lupasco propune în cărţile sale un discurs mixt care pendulează între limbajul filozofic, cu ample demonstraţii logice în care se foloseşte din plin de simbolurile specifice acestui limbaj, şi cel deprins din fizică, incursiunile în universul cuantelor oferindu-i esenţele tari din care îşi hrăneşte sistemul. Aceste aspecte cumulate au stat la baza dificultăţilor de receptare a operei lupasciene. În România, opera filozofului francez de origine română a fost vizibilă mai ales prin traducerile lui Vasile Sporici şi prin interesul pe care l-a arătat Constantin Noica pentru acest mod inedit de a face filozofie. În 1982 a avut loc apariţie în limba română a cărţii Logica dinamică a contradictoriului, volum ce întruneşte fragmente din şase cărţi ale lui Lupasco, în traducerea şi cu postfaţa lui Vasile Sporici şi cu o prefaţa de Constantin Noica. Înfiinţarea „Institutului Ştefan Lupaşcu” de la Iaşi şi, mai ales aş zice, revenirea lui Basarab Nicolescu în România, au făcut ca opera lui Lupasco să iese din conul de umbră în care s-a aflat cred că numai din ignoranţă.

În atare condiţii, apariţia unei cărţi despre opera lui Stéphane Lupasco nu poate să fie decât de interes, mai ales când este urmarea unei teze de doctorat. În această ordine de idei Maria Michiduţă propune prin Dualismul antagonist, carte apărută în 2011 la Editura Aius, un demers ce urmăreşte îndeaproape, aşa cum o spune subtitlul, „deconstrucţia şi reconstrucţia dialectică” întreprinsă de Lupasco.

Cartea este construită din cinci capitole şi în două direcţii. Primul capitol, „Filozofia – conştiinţă a conştiinţei” debutează cu înscrierea filozofiei lui Lupasco în rândurile postmoderne şi surprinde procesul de generare a ideilor plasate în apropierea „gândirii slabe”. Astfel autoarea sesizează că „în acest context al demitizărilor şi fragmentărilor ontologice şi gnoseologice, Lupaşcu ne propune o deconstrucţie mai amplă şi mai radicală decât mulţi alţi filozofi postmoderni, întrucât vizează fundamentul însuşi al cunoaşterii tradiţionale – logica aristotelică – pentru a ne arăta apoi că se poate construi o onto-logică, o viziune holist-contextualistă, centrată pe valorizarea contradicţiei ca principiu structurant al realităţii”. Fraza citată rezumă întreaga structură a cărţii. Următoarele patru capitole sunt numite: „Reconstrucţia logică”, „Reconstrucţia ontologică”, „Reconstrucţia epistemologică” şi „Reconstrucţia etică”.

Deconstrucţia urmărită în prima fază a cărţii are ca temei postularea dualismului antagonist, sintagmă care presupune o mutaţie determinantă în evoluţia filozofiei. Catalogată în istoria logicii ca o nouă dialectică, sintagma încorporează o serie de concepte ce conduc la un punct în care contradicţia nu mai este în chip hegelian doar sursa lucrurilor, „ci însăşi materia lor şi nu mai are doar o valoare instrumentală, căci nu se poate resorbi, fie şi temporar, într-o sinteză”, după cum remarcă autoarea.

Maria Michiduţă vede în dualismul antagonic, în logica dinamică a contradictoriului şi în dialectica energetică nu un proces care are ca finalitate deconstrucţia, ci unul care, plecând de la deconstrucţie, propune o reconstrucţie ce are ca urmare o nouă legătură între subiect şi obiect, „într-un inedit paralelism logico-afectiv”. Metoda aplicată de autoare este ireproşabilă, din aceste premise reies într-o manieră silogistică ideile fundamentale ale lui Lupasco.

Volumul atinge punctele nevralgice ale filozofie lupasciene şi are meritul de a ordona deductiv etapele gândirii ce au dus, spre exemplu, la postulatul celor trei materii. Autoare surprinde cele trei dimensiuni pe care Lupasco le-a păstrat din gândirea anterioară pentru definirea materiei: „potenţialitatea aristotelică, rezistenţa leibniziană şi echivalenţa masă-energie einsteiniană” conştientă în acelaşi timp de faptul că autorul celor trei materii nu concepe existenţa unor elemente materiale ultime pentru că entităţile se succed, devenind tot mai subtile, şi se organizează în sisteme de sisteme, în sisteme de sisteme de sisteme etc. Pe această cale Lupasco ajunge la revelatoarea definiţie dată materiei: „un ansamblu şi o serie de sisteme pur energetice, orientate şi înzestrate cu o anumită rezistenţă”, definiţie discutată pe larg şi de autoare.

Cartea Mariei Michiduţă este o treaptă importantă în recunoaşterea filozofiei lui Stéphane Lupasco în mediile româneşti şi are meritul de a pune într-o nouă lumină revoluţionara operă. Cu un discurs bine articulat autoare propune o ordine organică a ideilor lupasciene şi descrie mecanismele gândirii aflate sub fascinaţia contradicţiei.

Gabriel Nedelea

Un spaţiu spiritual, un destin

Xenia Karo face parte din generaţia tânără deja afirmată a criticii de la noi. Programul său este unul bine conturat iar axiologia după care s-a ghidat a fost întotdeauna confirmată. M-aş referi, în primul rând, la rubrica sa din paginile Mozaicului intitulată „Fractali“ – vădită trimitere la geometria fractalică ce recunoaşte modele într-o dispunere aparent haotică – unde a analizat cu maximă obiectivitate cărţile de poezie de la noi, nu cu puţine reproşuri poate, fie că era vorba de debutanţi, fie de numele deja consacrate. De aceea cred că, şi probabil că mulţi sunt în asentimentul meu, Xenia Karo este printre puţinii critici care cunoaşte foarte bine fenomenul poetic autohton, fiind practic şi domeniul pe care l-a simţit cel mai aproape. Când îşi punea semnătura acum ceva ani pe coperta unei plachete de versuri (De jenă), cu siguranţă că nici cei mai şceptici dintre cei ce o cunoşteau nu se gândeau că în timp apariţiile ei în paginile revistelor ca poetă vor fi din ce în ce mai rare, cedând locul criticului atent, îngrijit, organizat. Deloc de mirare, aşadar, buna vecinătate cu poezia, trecerea de la saltul fără plasă la cel cu plasă dovedind, în esenţă, deprinderi în comun, dar este şi cel care poate lărgi aria prin diversitate şi complexitate. 

Despre Aventuri verticale, monografia dedicată lui Tiberiu Iliescu, s-ar putea  afirma că este o apariţie inedită dacă ne raportăm la cele spuse până acum. Este, însă, o carte scrisă sub semnul egalităţii cu sine iar în spatele acestui proiect se poate lesne ghici curiozitatea pentru o temă care ne vorbeşte nici mai mult nici mai puţin despre un destin al marginalităţii, căci „Cum poţi eşua într-un oraş de provincie, la fel poţi eşua şi într-o ţară precum România“ (p. 44). Acelaşi oraş provincial, adevărat personaj literar cum observă autoarea, este adesea caricaturizat de către Tiberiu Iliescu, acelaşi în care a trăit cu încruntare şi Ion D. Sîrbu, însă cu deosebirea că pentru cel din urmă a fost un spaţiu al exilului, o „insulă a şerpilor“, cum îi plăcea să spună pentru a sublinia ura şi voracitatea. Pentru Tiberiu Iliescu Craiova, „oraşul idioţilor solemni“, a însemnat nu doar întoarcerea în locul natal ci şi un veritabil spaţiu de manevră în care-şi putea pune în practică proiectele culturale. Tonul combativ îşi are şi el variaţiile sale pentru că este unul al includerii ci nu al excluderii şi trasează fine ţesături cu locul în ceea ce s-ar putea numi o ego-topo-grafie. Nu este lipsit, de asemenea, de accente mesianice generatoare de energii: „Eu sunt cu evadaţii care aspiră la libertate“ sau „Evadaţii sunt oameni iluminaţi“ etc.

Asociat cu Meridianul craiovean pe care l-a condus, Tiberiu Iliescu a fost întotdeauna subiect de dispută, recunoscut când ca autor reprezentativ printre avangardisţii de la noi când trecut la index printre codaşii mişcării. Ceea ce încearcă Xenia Karo este nu să „afilieze“ revista şi pe diriguitorul ei unui program avangardist căci, înainte de toate, Tiberiu Iliescu întruchipează un spiritus loci care-şi propusese „a crea un alt tip de atmosferă în Craiova şi de a da şansa publicării şi scriitorilor locali care, prin felul neconvenţional de a gândi actul scrisului creator, nu ar fi avut nici o şansă să se afirme în altă parte.“ (p. 62). De aici şi până la o dispută deschisă cu „personalităţile“ timpului nu mai era decât un pas. „Denunţul“ este violent şi îi vizează, printre alţii, pe Iorga, Nae Ionescu, Eliade, Cioran sau Zarifopol. Neînregimentarea, nonconformismul, antiacademismul dar, în egală măsură, verva, spiritul interogativ dau un profil aparte scriitorului. Un pasaj cum este acesta: „Ne întrebăm firesc ce a rămas, ce a trecut pragul duratei din acest spirit. – Ismul din suprarealism? Revista cu care ostentativ se identifica ori de câte ori avea ocazia? Perioada de directorat la Teatrul Naţional din Craiova? Îl punem acum în această monografie din patriotism local? Mărturiile despre vremurile pe care independent de voinţa lui le-a traversat?“ (p. 80) cuprinde nu doar un miez meditativ, dar anticipează şi un răspuns care ar fi unul simplu: reprezentativitatea, nivelul înalt pe care l-a impus un intelectual la noi. Şi, de ce nu, morala, pe care adesea o invoca.

Tipul de „comportament artistic“ (p. 111) pe care Xenia Karo îl identifică în capitolul „Îndepărtatul Celălalt“ traseză liniile unor afinităţi greu de omegenizat la prima vedere. Rilke, Cehov, Virginia Woolf sunt doar câteva dintre numele la care scriitorul craiovean s-a raportat şi pe care le-a popularizat în paginile Meridianului. Reuşita „receptării“ adecvate ţine de ştergerea graniţelor mentalitare pe care scriitorul provincial nu de puţine ori le-a forţat: „Am descoperit, adaugă autoarea, un intelectual printre puţinii fără prejudecăţi, care, o dată pornind demersul similianalitic, uită de caracteristici precum rasă, sex, naţionalitate.“ (p. 113). Cât de departe a mers cu proiectele sale culturale şi cât de dezinteresat ne dăm seama din „Celălat, (ne)cunoscutul“. A vorbi despre Poeţii fără identitate poate fi o alegere perdantă chiar şi pentru eseistul de azi. Cu toate acestea, unele nume, cum ar fi cel al lui Max Blecher sau Anton Holban, au urcat, vedem lesne, destul de bine în piramida valorilor.

Xenia Karo surprinde cu precizie de analist legăturile lui Tiberiu Iliescu cu locul şi cu celălat. E posibil, ca scriitor „provincial“, să întâlneşti aceleaşi provocări, dar, mai mult ca sigur, e posibil să găseşti şi o parte dintre soluţii în paginile unei astfel de cărţi. Fraza alertă, inteligentă şi verbul tăios fac din monografia de faţă una mai mult decât interesantă. Ar fi bine să vedem un pasaj din ceea ce autoarea subintitulează „în loc de încheiere“: „Cantitativ, Tiberiu Iliescu nu este un scriitor reprezentativ, nici din perspectiva legitimării de către Celălalt, nici măcar din perspectiva autolegitimării. Este un spirit reprezentativ, în măsura în care această trăsătură derivă din dubla sa condiţie de marginal al unei provincii, dar de central al unei atitudini, ale unui spirit al vremii. Este reprezentativ în măsura în care scriitorul a reuşit să-şi atingă obiectivul prim, acela de a concedia circumstanţa.“ (p. 158). Şi oare nu este acesta secretul intelectualului de cursă lungă?

Silviu Gongonea

Xenia Karo, Aventuri verticale. Studiu monografic – Tiberiu Iliescu, Editura Aius, Craiova, 2006.

Poeme de Mai devreme

Semnalăm, cu bucurie, apariţia Antologiei Festivalului de Poezie „Alexandru Macedonski”, Craiova, 8-10 mai 2011, ediţia I (Editura Sim Art, Craiova, 2011), intitulată elocvent, în linia modelului recunoscut paratextual, Poeme de Mai devreme. În primul rând, pentru că iniţiativa craioveană care s-a rotunjit, scriptural, cu acest op (în totul promiţător în privinţa viitorului poeziei locului şi nu numai) merită reverenţele (meta)critice de rigoare. În al doilea rând, pentru că ea s-a finalizat cu o rapiditate greu de bănuit astăzi, când spectrul crizelor de tot felul amână sine die, dacă nu cumva ucide în faşă majoritatea proiectelor de anvergură. Nu în ultimul rând, pentru că volumul ne-a parvenit prin bunăvoinţa universitarului craiovean Petrişor Militaru (unul dintre puţinii filologi din ţară specializaţi în transdisciplinaritate!). În cazul de faţă, singurul membru al juriului care, după ce a premiat cele mai bune creaţii ale tinerelor speranţe, le-a dat şi girul critic, prin optimistul său text prefaţator, Macedonski Poetry Fest. Sigur însă că niciunul dintre motivele anterioare nu ar fi fost suficient dacă între copertele cărţii nu s-ar fi găsit texte valoroase, dacă le raportăm în special la vârsta autorilor laureaţi. Aş reţine, aici: neiertătoarea dare de sine consemnată A Dianei de Gabriel Nedelea (n. 1987); expresiva confesiune similidiaristică a Anei Donţu (n.1985); asta era copilăria noastră – decupajul autobiografic recuperat printr-o anamneză abil construită de Aleksandar Stoicovici (n. 1988); foşnetele funest premonitorii trăite în faţa casei mele de Maria Martelli (n. 1994); regia tresăririlor autoironice dovedită în Salut Sarita! Gardul meu e şubred al Danielei Micu (n. 1987); în fine, aspra viziune personală despre Omul cu şobolani a Elenei-Gabriela Lazăra (n. 1992). însumate, toate acestea chiar reuşesc să dea impresia că soarta poeziei noastre de mîine se află pe mâini bune…

Emanuela Ilie

Poeme de Mai devreme. Antologia Festivalului de Poezie „Alexandru Macedonski”, Craiova, 8-10 mai 2011, ediţia I, Editura Sim Art, Craiova, 2011.

Căluşul din judeţul Teleorman: de la ritualul secular la contemporaneitate

În afara cercetării academice instituţionalizate, evidenţierea diverselor aspecte ale culturii populare s-a arătat a fi un mijloc favorabil pentru conservarea valorilor naţionale, până la riscante exaltări ale unicităţii culturilor locale. Studiile specializate şi extensive ale obiceiurilor tradiţionale au primit şi au asimilat informaţiile din monografii regionale sau articole de popularizare. Volumul semnat de Stan V. Cristea, Tradiţia Căluşului în judeţul Teleorman. De la ritual la spectacol, apărut la Editura Aius, în 2008, aparţine ipostazei regionale a cercetării, depăşind în acelaşi timp acest nivel prin aspiraţia de a configura un cadru general, naţional pentru riturile din judeţul avut în vedere.

Rar întâlnim o carte atât de bine închegată şi articulată descriptiv, născută dintr-o disertaţie de masterat. Aşa cum precizează autorul, această apariţie editorială a beneficiat de sprijinul instituţiei culturale a judeţului Teleorman, iar demersul de adevărată arheologie culturală realizat aici confirmă întrutotul necesitatea acestui suport. În primul rând, se remarcă cele două feţe ale metodei abordate; studierea particularităţilor Căluşului din Teleorman vizează deopotrivă componenta diacronică, aspirând să creioneze evoluţia obiceiului începând din secolul al XIX-lea şi până în contemporaneitate, cât şi cea geografică, împânzirea în spaţiu a obiceiului, sat cu sat. Astfel, volumul va fi „o radiografiere exactă a ceea ce a însemnat şi mai înseamnă Căluşul în Teleorman” (p. 6). Totuşi, nu ştim cât de potrivită este eşalonarea elementelor de structură ale performanţei căluşarilor în funcţie de un model mitologizant care nu şi-a confirmat încă necesitatea. Este vorba despre preluarea teoriei lui Ion Ghinoiu despre un presupus zeu cabalin, care ar trece prin diverse ipostaze ale vieţii şi ale morţii. Probabil că în astfel de sugestii teoretice, etnologia ar trebui să se sprijine cu mai multă încredere pe documentele etnografice, pe mărturiile directe ale membrilor colectivităţii tradiţionale şi mai puţin pe aspiraţiile de a reconstitui mituri sau zei.

Aflat într-o zonă de confluenţă a acestui obicei specific sudului ţării, Teleormanul se remarcă şi prin abundenţa semnalărilor de-a lungul vremii în ceea ce priveşte căluşarii. Stan V. Cristea selectează aceste mărturii, din surse variate, de la răspunsurile la importantele chestionare ale lui Nic. Densuşianu şi al lui Muşlea la diversele arhive locale, fără a ocoli, desigur, descrierile de specialitate ale etnomuzicologilor, coreologilor sau cele din studii monografice, cum sunt cele semnate de Gail Kligman, Anca Giurchescu sau Horia Barbu Oprişan. Nu lipsesc nici interesantele surse literare de care a avut parte Căluşul din această zonă, surprins cu autentice veleităţi etnografice de Zaharia Stancu, în Desculţ, şi de Marin Preda în primul volum din Moromeţii. Făcând susţinută operă de aranjare a informaţiilor conform logicii date de structura şi funcţiile obiceiului, autorul construieşte în mod conştient un instrument de lucru, care să folosească unor cititori avizaţi, îndepărtându-i pe cei mai puţin răbdători cu cercetările de acest gen.

Interesul deosebit manifestat de români şi de străini pentru acest ritual de-a lungul timpului este motivat de prezenţa asociată a funcţiilor, semnificaţiilor, mijloacelor de reprezentare, de faptul că virtuozitatea mişcărilor realizate de aceşti dansatori ascund profunde legături cu riturile calendaristice şi familiale. Asociindu-şi un complex inventar de aspecte estetice şi sensuri magice, studiat pertinent în cercetarea etnologică românească, obiceiul din preajma Rusaliilor oferă încă preţioase detalii care pot fi puncte de plecare ale unor investigaţii viitoare. Este meritul unor opere de genul celei pe care o discutăm să ofere substratul necesar.

De pildă, în legătură cu aspectele carnavaleşti ale jocului căluşeresc, ipostaza de Trickster a Mutului şi confruntarea dintre cetele de căluşari pot genera elemente de comparaţie cu ceremonii similare din folclorul românesc şi universal. Măscăriciul sau ghiduşul din alte ritualuri româneşti practicate în grupuri masculine pot fi asociaţi interesantului personaj identificat prin tabuul vorbirii care este Mutul. Scena „Războiului” ce face parte din ceremonialul căluşarilor din localitatea teleormăneană Vlaşca a fost privită de Horia Barbu Oprişan ca „o adevărată piesă de teatru clădită pe farsă şi burlesc” (p. 159). Relevante sunt detaliile de topografie simbolică, locurile (apa curgătoare, pădurea, răscrucea, hotarul etc.) în care sunt performate gesturi esenţiale din scenariul Căluşului. Au atras atenţia specialiştilor elementele de etnobotanică prezente în rituri apotropaice în care căluşarii folosesc diverse plante cu efecte magice binecunoscute în mediul popular.

Dominanta descriptivă a acestui volum este întreruptă uneori de comentarii şi comparaţii aparţinând autorului care îşi propune să releve specificul local. Astfel, cercetarea îţi atinge ţinta, aceea de a conserva acele valori regionale ale Căluşului observate în bibliografie, alături de care se adaugă date de teren culese de Stan V. Cristea prin intermediul unui chestionar despre obiceiurile din Teleorman. Viitoarele cercetări asupra Căluşului românesc şi studiile asupra repartiţiei geografice a obiceiului vor trebui să ţină cont de volumul de faţă.

Fiind conştient de ipostaza evolutivă a obiceiurilor tradiţionale, autorul nu poate ignora modificările Căluşului teleormănean de-a lungul epocilor studiate, accentuarea unor componente sau funcţii şi pierderea altora. Trecerea Căluşului „de la ritual la spectacol” nu trebuie însă privită cu scepticism. Supralicitarea determinantei estetice, coregrafice sau dramatice a obiceiului păstrează coeziunea în plan social dintre căluşari şi comunitatea care-i motivează ideologic şi funcţional. Această relaţie esenţială de natură sociologică reprezintă structura de profunzime a unei serii de rituri prin excelenţă comunitare. Tainele care învăluie anumite momente ale ceremonialului nu fac decât să sporească raporturile dialectice dintre sacru şi profan, dintre grup şi cercul social, instituite prin legi din afara vremurilor.

Ioana Repciuc

Stan V. Cristea, Tradiţia Căluşului în judeţul Teleorman. De la ritual la spectacol, Editura Aius, Craiova, 2008.

Spaţiul repliat în om

Am citit poezia lui Silviu Gongonea ca pe un joc al spaţialităţii, ca pe o luptă continuă a sinelui de a „respira  ce vine din rest”, de a-şi găsi „liniştea aceea împăturită” într-o intimitate care să echilibreze cele două pendulări ale eului poetic: între un „înlăuntru” şi un „afară”. Silviu Gongonea recurge la o reverie minuţioasă de locuire a unui spaţiu repliat în acelaşi ungher cu eul liric care, într-un final, se repliază în sine. Cele trei dimensiuni pe care le explorează în poezia sa, nu fără o teama ascunsă de dezrădăcinare a fiinţei, sunt: „satul urban”, Drăgăşaniul, garsoniera de la etajul trei şi „sufletul meu chircit într-un colţ”.

Prima parte a volumului, intitulată „Încălzirea mâinilor”, familiarizează cititorul cu atmosfera oraşului locuit de cuplul Silviu-Elena, acest Drăgăşani care „nici nu le place, nici nu le displace”. Parcurgând poemele am încercat eu însămi să localizez poetul într-un spaţiu de repaos care să-mi permită o distanţare suficientă pentru un ochi critic. Acest exerciţiu a fost un fiasco pentru că poetul se comportă „de parcă / de la un timp / nu aş mai încăpea în nimic.” O senzaţie de claustrare sugrumă eul , fiinţa sa este închisă în exterior. Eul suprasaturat de spaţiul mahalalei devine o povară, „port lumea asta în spate /ca pe un sac plin cu sticle de plastic”. Senzaţia de claustrare se amplifică de la un poem la altul:  “Devenea tot mai greu/ să privim căruţele ţiganilor/ încărcate cu butoaie stricate, / un fel de apăsare ce ne sugrumă / şi toate având un nume”.

Poezia lui Silviu se naşte dintr-o acumulare de trăiri care poartă pecetea „neglijenţei lucrurilor” . În faţa lor poetul rămâne la fel de indecis ca în alegerea dintre „două morţi.în afara sau înlăuntrul lui Dumnezeu.” Această dialectică înlauntru-afară pe care o experimentează poetul duce la o frântură a eului, la o diseminare a spaţiilor sale intime. Diseminarea este foarte subtil inserată în textele sale şi ţine de o reverie a rememorării.  Metafizica  timpului devine la fel de simplă ca un joc de pinball în care prezentul  concret şi trecutul abstract se contopesc în aceeaşi imagine: spaţiul intrauterin. Poetul experimentează astfel un minimum al celui mai intim refugiu posibil: „cerul se curbase / ca şi cum cineva împingea placenta cu palmele”.

Odată cu poemul „Camuflaj în peisaj” poetul iese din spaţiu, il pune în afara sa, pentru ca fiinţa ce meditează să fie liberă în gândire. „camuflarea în peisaj / cu milioane de gesturi- n-am / ştiut, fireşte, că o cafea îţi poate oferi o distanţă benefică- stând / în dosul unui paravan de sticlă / cu simţurile încordate”. Totuşi, când „lumea ar putea rămâne acolo”, în afara sa, poetul se încăpăţânează să rămână prizonier al spaţiului exterior, conştientizând cu spaimă că “în noi e locul”.Trecerea de la prima la a doua parte a volumului, intitulată „În dosul unei pojghiţe”, se face discret, firesc, păstrând aceeaşi tonalitate a confesiunii sincere de care pomeneşte şi poetul Ioan Moldovan. Spaţiul pe care îl experimentează acum este „camera noastră / închiriată de la etajul trei/ unde cuplul Silviu-Elena şi-a pus toată dragostea. Pentru un moment acest spaţiu intim pare să-i ofere poetului senzaţia de linişte si de echilibru după care nutreşte în prima parte a volumului. Aici se simte protejat. Spaţiul este dominat de prezenţa iubitei: „Gesturi care îmi umplu ziua / mărunţişuri bune de păstrat: / îmi încalţă şosetele, / îmi îmbracă / ajungându-i până la genunchi tricoul second-hand.pe el / stă scris / cu litere de o şchioapă”. O senzaţie de claustrare îl pândeşte însă şi aici, în ceasurile când iubita anunţă că vrea să doarmă: „oricât vom apăsa / cu faţa în geam / tot nu o să ieşim. mirosul / ne taie respiraţia”. În aceste momente eul poetic se camuflează în toate dimensiunile spaţiului exterior, „îmi trag pielea peste un orăşel / bolnav, / ridurile se întind “, rememorându-l în cuvânt. : „În ultimul ceas / aş vrea să nu existe greşeli. Pornesc, verific, / rememorez. Aş vrea / să nu îmi fi scăpat nimic / cât stau cu mine. În întuneric / vorbesc încet, / aprind becul cel mic. / pielea de pe faţă / pe vârfuri / trage uşa din dos” .

Silviu Gongonea este un poet care îşi urmăreşte paşii cu mare atenţie, ştie exact cum trebuie şi ce trebuie să scrie. Fiecare etapă a liricii sale este o permanentă căutare a unui ritm interior care să se plieze perfect pe structura versului. Tânărul poet trebuie să se gândească la tot „ca la un cuvânt care m-a sărutat în somn”. Căci mai întâi de toate, Silviu Gongonea îşi visează poemele, acele „bucăţi de carne bine tranşate / pe oasele albe”. Spaţiul exterior îşi pierde claritatea, fiinţa poetului se exilează în spaţiul oniric al unor multiple posibilităţi de a fi: „Stau pe scaun în dosul unei pojghiţe, privesc. / aş putea să încap într-un bec. Simt asta / când se zguduie geamurile / de la motoarele camioanelor. / deschid gura / să nu mi se înfunde urechile” Cu acest ultim poem se face trecerea fireasca la ultima parte a volumului, intitulată „Un loc mic”. Aici se percepe cel mai bine ambivalenţa înlauntru-afară. Într-o primă fază eul poetic încearcă o ieşire fizică din spaţiul căminului actual care îl sufocă „simt că locul ăsta mă strânge. / o să ne găsim altul”. Un spaţiu care strânge nu-ţi mai lasă posibilitatea de mişcare. Poetul încetează să mai viseze. Reveria lui se opreşte din dispreţ pentru vechiul loc. Schimbarea lui este vitală. „ne căutam o locuinţă / şi ce rămâne acolo se face mic si dispare”… viata noastră trăieşte în altă parte”. Aici se produce ruptura eului.  Casa actuală nu mai corespunde cu cea onirică. Retragerea în sine este inevitabilă în acest caz: „mă separ de tot / ce nu încape în cameră” . Spaţiul în care visează poetul este „un loc mic, /atât de mic / încât să-l poţi ascunde / în cutele creierului “.   În acest loc oniric eul se simte în sfârşit la el acasă. Abia acum este posibilă împăcarea cu sine însuşi. Ieşirea din spaţiul fizic are mai totdeauna un factor extern: “când nu îmi merge bine / mă retrag într-un colţ al minţii / o fereastră prin care / intra mult soare”.  Retragerea în sine însuşi poartă pecetea unui negativism inevitabil. Poetul restrânge viaţa, o ascunde, negând astfel universul. Fiinţa, în interiorul ei, îşi digeră încet neantul: „trebuie să te descurci singur cu vidul acesta / cine ştie de ce fiară păzit”. Toate spaimele, nemulţumirile de peste zi dispar. Fiinţa ezită „posibilitatea de a fi„ într-un spaţiu fizic închizându-se în amintirea unor momente de retragere în sine. În astfel de momente, Silviu Gongonea îşi poate asculta cel mai bine tăcerea gândurilor: „am tăcut ca să putem auzi, / am încuiat uşile / să nu scăpam ceva”.

Silviu Gongonea se dovedeşte a fi un poet extrem de curios, un poet căruia îi place să se mişte printre lucruri, să le înţeleagă mecanismul de formare şi apoi să le dea un nume în poezia sa. În fond, Drăgăşaniul, numele spaţiului în care a luat naştere, locul  aceasta care a devenit închisoarea fiinţei sale, închisoare din care „cuvântul s-a ridicat  într-o beregată tăiată” şi a prins viaţă în vers, rămâne legat de poet ca o superstiţie. Am apreciat la Silviu Gongonea în special acea curiozitate provocatoare de a putea să-şi citească oraşul în versul altui poet: „E 16.20, când bărbaţii sunt neatenţi/ există două cârciumi,/ vinul se scurge direct de pe deal,/ hop în tertecuţa semiurbană./ iar eu trebuie să mă gândesc la tot/ ca la un cuvânt care m-a sărutat în somn./ dragăşanicity, zi cenuşie./ vom rămâne legaţi ca o superstiţie./ mă tot întreb ce ar fi putut scrie un poet/ adevărat/ despre un asemenea loc,/ un poet plin de simţul măsurii/ exaltat sau nu/ de tobele ploii în burlanul de tablă,/ visând la ceva mai curat şi mai uscat”.

Luiza Mitu

Silviu Gongonea, Încălzirea mâinilor, Editura Aius, Craiova, 2010.

„Îngerii provizorii” ai universului livresc

Noua carte a lui Constatin M. Popa, Îngerii provizorii (Editura Aius, Craiova, 2010), scoate în evidenţă capacitatea criticului literar de a face o analiză de profunzime a fenomenului literar pe patru niveluri: narativ („Repere epice”), poetic („Gradaţii lirice”), eseistic („Filtre critice”) şi diaristic („Orizont memorialistic”). Dar, înainte de a explora cele patru faţete ale scriiturii, criticul ne oferă o serie de eseuri (grupate sub titlul de „Atitudini”) ce ne dezvăluie detalii semnificative ale spiritului critic în literatură, în viaţă şi, mai interesant, ceea ce se află pe puntea dintre viaţă şi literatură: un bun exemplu în acest sens este textul despre legea catedralei („în vastitatea ei nu te poţi rătăci!”), cel despre spiritul textului („recuperarea contingentului prin ficţionlizare”) sau cel ce vizează sensul alternativei (neopaşoptismul şi noile provocări ale prezentului).

Prima parte a studiului este dedicată prozei contemporane şi curpinde cincisprezece microeseuri. Referindu-se la personajul Ovidiu din romanul lui Marin Mincu (Moarte la Tomis), criticul surprinde forţa unui om dezgustat de cultul plăcerii care domina Roma şi, mânat de propria dorinţă interioară, se retrage la Tomis unde, iniţiat de Aia în ritualurile zamolxiene învaţă să moară – moment narativ ce ne aminteşte de incipitul din Odă (în metru antic) care sugerează că momentul morţii este un moment esenţial pentru cunoaşterea de sine. Captivantă este şi meditaţia asupra romanului Provocatorul de Bujor Nedelcovici presărată de străfulgerări critice menite să releve esenţa discursului epic („Despuierea de suflet prin intelect este ritmată de sex”) şi care se finalizează cu o tipologizare categorică („Bujor Nedelcovici gândeşte ca un atenian, dar scrie ca un metec dedat la reţelele democraţiei.”). În analiza pe care o face romanului Copilul partidului de Marin Beşteliu, Constatin M. Popa subliniază capacitatea romancierului de a depăşi rutinele de evocare a tipologiei activistului de partid, reprezentată de Baldovin, secretar de propagandă al unei judeţene de partid. Capacitatea de introspecţie a personajului, conştientizarea fragilităţii ce caracterizează propriul statut social, descrierea modului în care personajul, el însuşi produs al unui sistem totalitar, se interoghează pe sine despre “fezabilitatea” acestui sistem social şi politic, fac din acest roman politic un mod fascinant de demascare a mecanismelor ce puneau în mişcare atât motivaţiile psihologice, cât şi pe cele sociologice într-o perioadă istorică ce deja pare de neînţeles pentru tinerele generaţii.

Cea de-a doua parte a volumului, dedicată poeziei (cuprinzând opt texte), se deschide cu un remarcabil microeseu despre poezia lui Andrei Codrescu din volumul Instrumentul negru. Ipostaziindu-se într-un “personaj” feminin, poetul american de origine română reface traseul interior propriu vârstei dominate de „căderea în roşu” şi de „surâsul lui Stalin”, dedublare care îi permite să reactiveze în sine puteri specifice animei ca inocenţa, compasiunea, ruşinea, acceptarea etc. Rafinamentul hermeneutic atinge apogeul în momentul în care chiar şi folosirea interjecţiei „Ha!” nu scapă ochiului critic, ea marcând „agresiunea cotidianului corupt” într-o exclamaţie „de un atât de specific şi special energetism ardelenesc”. De asemenea, printre poeţii ce reţin atenţia criticului sunt şi Nicolae Labiş (pornind de la studiul lui Lucian Raicu din 1977, Constatin M. Popa reafirmă balcanismul ideatic şi poetic venit pe filieră muntenească prin contactul cu poezia lui Ion Barbu), Nicolae Breban cu „hârjoana metafizică supravegheată de un demon ironic”, Carmen Firan („levitaţii, imponderabilităţi, onirism bine temperat”) sau Ion Monoran („Poezia – motocicletă sub piele”).

Secţiunea dedicată eseisticii şi criticii literare este cea mai consistentă, ea având peste două zeci de reprezentaţi cuprinşi în acest volum. Scriind despre volumul lui H.-R. Patapievici menit să ne dezvăluie „cum arăta cu adevărat lumea lui Dante”, criticul craiovean subliniază originalitatea lucrării în discuţie: pe lângă cele patru tipuri medievale de hermeneutică, intervine în discuţie şi dimensiunea matematică. Miza studiului lui Patapievici este, astfel, adusă pe un nivel mediu de accesibilitate: dubla reprezentare vizuală a Empireului (cosmologică – sub forma celor nouă cercuri concentrice – şi mistică, ca roză divină) din Divina Comedie transpune la nivel vizual, chiar şi prin ilustraţiile ce însoţesc cartea apărută la editura Humanitas, ceea ce Einstein afirma în teoria generală a relativităţii, anume că universul este o hipersferă. În continuare, fie că este vorba de Nicolae Manolescu, Ion Simuţ, Nicolae Balotă, Gheorghe Grigurcu sau Paul Cernat, de cele mai multe ori Constatin M. Popa defineşte metodologia operei critice analizate, adâncindu-se în profunzimile travaliului hermeneutic prin sublinierea nuanţelor definitorii şi a punctelor sensibile care ar putea fi îmbunătăţite la o eventuală reeditare a lucrărilor vizate de autor.

Ultima parte cuprinde o serie de figuri reprezentative ale memorialisticii româneşti, asociate cu diferite aspecte ale operei lor, printre care se numără fascinanta poveste a avatarurilor Ţiganiadei lui Budai-Deleanu, „ideile faptelor” iluministului Eufrosin Poteca sau „mitologia obosită” care ocultează sensul tradiţional al operei sadoveniene. În viziunea lui Constatin M. Popa, aşa cum reiese din cea de-a douăsprezecea cartea a sa, criticul este un mesager al ierarhiilor valorice, un intermediar între sensul profund al operei şi lectura neprofesionistă a cititorului neavizat, un protector al universului livresc, un revelator al Sensului într-o lume consumeristă, încurajată să digere informaţia fără a o mai mesteca. Repetiţia este un exerciţiu bun spre eternitate, afirma undeva Vasile Lovinescu; oricât de provizoriu ar fi, spiritul critic autentic rămâne un imperativ al culturii române contemporane!

Petrişor Militaru

Constatin M. Popa, Îngerii provizorii, Editura Aius, Craiova, 2010.