Vastul poem “Malvinas”

Poemul Malvinas de Mario Sampaolesi, apărut în ediţie bilingvă spaniolă-română (cu traducerea în limba română semnată de Geo Constantinescu) la Editura Aius, Craiova, 2010, are ca punct de plecare realitatea istorică a războiului dintre Argentina şi Marea Britanie, desfăşurat în perioada aprilie – iunie 1982, conflict al cărui obiect era reîntoarcerea insulelor Falkland, aflate în estul Argentinei, din posesiunea engleză, la patria mamă.

Incipitul vastului poem debutează cu o enumerare şi o repetiţie a denumirilor argentiniene ale arhipelagului, iar cele englezeşti însoţite de adverbul negativ „nu”, care are rolul de a clarifica lucrurile, într-o anumită măsură, aceea pe care istoria o cere. Se accentuează faptul că locul în care se petrece actiunea este regiunea controversată, aspect cu nuanţă specific individualizatoare, obsesivă.

Pentru ambele naţiuni, războiul depăşeşte caracterul militar, şi transcende, căpătând o însemnătate aparte, până la urmă, pentru fiecare soldat care participă la evenimente. Pentru soldatul argentinian lupta este una interioară – în ea se reflectă iubirea pentru patrie, dorinţa de a recâştiga un teritoriu pierdut – deci o parte din sufletul patriei.

Această faţă atât de contorsionată a vietii omului, lupta în care intră de bunăvoie nu apare pur şi simplu ca un reflex, ci, mai degrabă, duce la o stare de reflecţie asupra vieţii şi a morţii, posibilă doar în nopţile în care proiectilele încetează să fie o umbră a vântului sau în momentele în care natura se deschide aspră, dar atât de generoasă, în faţa soldaţilor. Adesea, soldatul – „poet” se întreabă de ce luptă – este oare lupta lui interioară în care îşi doreşte să obţină victoria, sau cea exterioară, cea oficială, deci a celor care îl conduc?

Noţiunea de victimă îşi depăşeşte stadiul interiorizării şi nu mai aparţine unui singur om; ea se înfiripă pe nesimţite în conştientul tuturor soldaţilor care se dezumanizează într-o asemenea măsură, încât se lasă absorbiţi de voluptatea suferinţei, a sângelui curgând şi a metalului ce întâlneşte carnea caldă şi vie. În acest scop, autorul apelează la o serie de imagini vizuale (în particular), auditive şi olfactive, ceea ce îl determină pe cititor să se implice, să devină un semen al soldatului argentinian, să trăiască suferinţa şi tot ceea ce experimentează celălalt.

Autorul, prin trecerea bruscă de la realitatea războiului la prezentarea geografică, îi crează lectorului o stare de apropiere, permiţându-i să se familiarizeze cu mediul înconjurător dincolo de duritatea iminentei întâlniri a soldaţilor cu moartea.

Cei ce îşi apără pământul, patria, identitatea, trăiesc ciudatul sentiment al lipsei de apartenenţă datorită înstrăinării silite a respectivului teritoriu şi posesiunii lui pentru un lung timp de către duşman. Pentru soldaţi, la un moment dat viaţa nu durează mai mult decât o clipă, care, poate să se continue cu alta, sau să se sfârşească brusc, fără să trezească din partea celor de acasă milă, compasiune sau tristeţe.

Clipele dinaintea morţii sunt cele care, paradoxal, îl readuc la condiţia umană. Pentru că atunci, când este pe punctul de a pierde tot, el contemplă mediul înconjurător şi realizează cât este de preţios, cât de importantă şi de fragilă era viaţa pe care o are, cât de uşor poate să o piardă. Este momentul întrebărilor existenţiale şi momentul premergător al reîntoarcerii esenţiale în natură. El îşi caută identitatea pierdută, se caută pe sine, caută indicii ca să le amintească celorlalţi de latura lor umană.

Povara luptei îşi face simţită greutatea pe umerii lor fragili, care constată că au fost siliţi să ia parte la un război pierdut, doar pentru că cei care i-au trimis acolo nu au pregătit aşa cum trebuie confruntările. Apartenenţa la acea tabără este conştientizată de condiţia de învinşi, când curajul lor va fi strivit de maşina de război duşmană.

Deşi soldatul ar dori să se îndepărteze de măcel, deci să redevină om, ceva îl împiedică: simţul datoriei faţă de propriul destin, faţă de cel al patriei, faţă de conducători. În definitv, soldaţii nu sunt acolo pentru că vor sau pentru că au fost cuprinşi de un sentiment de nemăsurată dragoste pentru patrie şi pentru dreptate – ei sunt acolo pentru că trebuie.

În clipele de agonie pe care le petrec în aşteptarea morţii, timp în care se contopesc cu natura, soldaţii sunt cuprinşi de un sentiment de compasiune pentru întreaga fiinţă a lumii. Această stare îi determină să trăiască sentimentul apropierii de celălalt. Deşi în război se presupune că toţi luptă pentru acelaşi scop, prin suferinţă ei se individualizează, ajung în stadiul în care realizează efemeritatea propriei vieţi. Asemănarea cu celălalt prin distrugerea diferenţelor dintre eu şi camarazii lui, sentimente atât de prezente în prima parte, ajung în final până la completarea celuilalt – sentiment ce face parte din paleta atât de diversificată pe care o poate deţine un suflet.

În ultima secundă de viaţă, prin faţa ochilor se revarsă o cascadă vie de lumini şi culori, ce include toate clipele de fericire simţite până în acel moment, chipurile familiare revizuite într-o străfulgerare, lucrurile dragi recapitulate într-un memento atemporal, fluxul de sentimente şi amintiri ce compun viaţa individuală, fiind retrăit indefinit pentru ca în următoarea secundă totul să se năruie într-un vortex întunecat, marcat de zodia morţii colective.

Aceste frânturi de sentimente se îmbină cu retrăirea viziunilor cuceritorilor spanioli ai insulelor, descrierea obiectivă a spaţiului de dinainte şi de după război şi revelarea apariţiei duşmanului crud şi triumfător, care distruge totul în calea sa.

Deşi la prima vedere poemul pare a fi o simplă relatare despre razboi, pe masură ce evenimentele decurg în plan temporal, acestea determină asimilarea lor treptată, până la rezonanţa cu eul soldatului sacrificat.

Mario Sampaolesi reuşeşte să îşi aducă cititorul mai aproape de el sensibilizandu-l, transformandu-l pe el în soldatul aflat pe câmpul de luptă. Puterea sa de a tulbura lectorul până în cele mai adânci străfunduri ale sufletului este cu adevărat covârşitoare, deoarece, în ciuda faptului că acesta din urmă nu duce războiul fizic, el îl trăieşte în planul ideilor, al principiilor. În fond, e aceeaşi luptă a eului cu destinul, în care nu se ştie cine va triumfa până la urmă.

Irina Simanschi

Mario Sampaolesi, Malvinas, ediţie bilingvă spaniolă-română, traducerea în limba română de Geo Constantinescu, Editura Aius, Craiova, 2010.

Cochilia eroului antic

Singurătatea trebuie să fi fost pe deplin conştientizată la vechii greci. Pentru că în ei coexistau două forţe care se potenţau reciproc, dar nu se actualizau reciproc: „forţa de creaţie” şi „forţa de distrugere”. Lipsa acestei potenţializări şi actualizări, în acelaşi timp, exclude existenţa unui echilibru între cele două forţe, ceea ce duce inevitabil la „naşterea unui profil schizoid”, observaţie foarte corectă a Mirelei Cioabă:…„singurătatea dezarmează raţiunea prin capacitatea ei de a potenţa deopotrivă forţa de creaţie, dar şi pe cea de distrugere; coexistenţa acestor forţe cărora le atribuim de regulă contrarietatea este amprenta inconfundabilă a personalităţii schizoide”. De altfel, singurătatea eroului tragic vine tocmai din  ruptura dintre cele două stări, ruptură care produce închiderea în sine a eroului tragic. Singurătatea este cochilia omului.

Mi se pare foarte interesantă interpretarea pe care o dă Mirela Cioabă conceptului de singurătate: „Încercând să afle ce vină poartă ei înşişi pentru nedesăvârşirea lor şi a lumii, (firile meditative) se retrag cu smerenie în singurătate, tot aşa cum inofensivul melc, atunci când se simte ameninţat, se retrage în cochilia sa, a cărei spirală ar vrea parcă să învingă forţa gravitaţiei. Adaos dur al unui corp fragil, cochilia pare a fi o povară stranie menită să tortureze, nicideum să apere… Dacă pentru melc cochilia este pavăza trupului, singurătatea poate deveni pentru om un adăpost al spiritului. Dacă putem afirma cu certitudine că melcul este singurul locuitor al straniei sale locuinţe, mai putem oare susţine cu aceeaşi tărie că şi singurătatea omului este populată doar de el însuşi?” (p.22) Întrebarea pe care Mirela Cioabă o deschide în acest context are şi un răspuns. Nu. Omul nu este singur în singurătatea lui pentru că în câmpul de forţă al singurătăţii se află sinele ca alteritate. Alteritatea, sau frica de singurătate, aş îndrăzni să spun, este cea care face ca „omul să depăşească graniţele blândului şi îndurătorului spaţiu pământesc şi să se îndrepte spre neînchipuitele spaţii celeste”. Depăşirea spaţiilor telurice este posibilă prin invocarea Imaginaţiei, singura care poate stabili punţi de echilibru între ceea ce este real şi ceea ce este realitatea raţională. Imaginaţia diminuează astfel teama de singurătate – acest „monstru proteic de care omul este hărţuit în permanenţă şi de care nu poate scăpa niciunde: nici în cer, nici pe pământ”.

Dacă în plan metafizic, singurătatea este cochilia eroului antic, în plan fizic cetatea este cea care îndeplineşte această funcţie: „Orice veşmânt politic ar fi îmbrăcat la un moment dat polis-ul, el nu a pierdut niciodată esenţialul: cetatea îi aparţine individului în aceeaşi măsură în care el însuşi îi aparţine ei. Între cetăţean şi cetate există o legătură spirituală indestructibilă, al cărei devotament îl constituia devotamentul reciproc” (p.30).

Cetatea-cochilie este o coexistenţă a sacrului şi profanului, cetate care în interpretarea homerică, după cum observă autoarea, devine „o cetate de basm şi un imperiu al orgoliilor”. „Sacrul se contopeste cu profanul”, ceea ce corespunde perfect cu religiozitatea grecului antic: …„oricât de  cucernic ar fi fost, grecul antic s-ar fi dăruit zeului în care credea în aşa fel încât să se desprindă din orizontalitatea care-l condiţiona” (p 51).

Aşadar, Mirela Cioabă construieşte o triadă prin care explică într-un mod original singurătatea eroului tragic: cochilie-singurătate-cetate. Cochilia-cetate devine o povară care protejează şi torturează în aceeaşi măsură, fără a face loc unei căi de mijloc. De aceea eroul antic sfârşeşte tragic prin limitarea condiţiei sale la o lume construită pe legile excluderii: „Obligaţi să trăiască simultan în două lumi diferite, (eroii tragici n. n.) vor sfârşi prin a nu fi cu adevărat în niciuna dintre ele, ci într-o a treia, confuză, chinuitoare, căreia nimeni nu poate pretinde că i-ar cunoaşte adevărata faţă” (p.20).

Eroii antici sunt fiinţe incomplete, nici pe deplin zei, nici pe deplin oameni. Prometeu poartă cu sine povara unei suferinţe pe măsura firii sale divine: „nelimitată, crâncenă şi absurdă. Oedip va „constata cu perplexitate că, la răspântia dintre planul existenţial iniţiat de sine însuşi şi planul existenţial predestinat, existenţa sa autentică este, pentru un răstimp, anulată” (p.173). Electra cade pradă propriei singurătăţi, „singurătatea unui suflet părăsit până şi de zei” (p.134). Hecuba „pătrunde fără să privească în urmă în ţinuturile singurătăţii totale, de unde a pierit cu totul urma caldă a fiinţei umane” (p.154). Medeea se autoexilează într-o „singurătate tragică în care nu se mai avea nici pe sine însăşi” (p.162). Pentru Antigona singurătatea devine „o prielnică pregătire pentru moarte” (p.190). Singurătatea Ifigeniei este „o singurătate dominată de luciditate” (p.195).

Altfel spus, singurătatea eroului antic se datorează căderii din starea de graţie în starea trezirii conştiinţei.

Luiza Mitu

Mirela Cioabă, Singurătatea eroului tragic. Eschil, Sofocle, Euripide, Editura Aius, Craiova, 2011, 215 p.    

Poeme din apa locului

Volumul cu care debutează Gabriel Nedelea în poezie deschide cititorului o poartă spre un spaţiu al intersectării, spre un timp al intensităţii trăirii ce se vrea exprimată, share-uită pentru a putea fi suportată mai uşor de eul poetic şi savurată din nou în plan estetic. Este o întâlnire care ne scoate din peisajul cotidian, o întâlnire a eului cu propriile sale experienţe, o înlănţuire marcată episodic în poeme ale cinematicii sale afective. De unde şi titlul vizual prin excelenţă: Peisaj cu întâlnire: întâlnire cu diverse reflectări ale eului, întâlnire cu cealaltă („jumătate femeie – jumătate măr”), din care nu poate lipsi realitatea închipuită a lui Dumnezeu: „Îl măsor Pe Dumnezeu cu trupul tău,/ E mare Dumnezeu/ Şi nu aşa departe cum spun scripturile” (Închinare). Unii ar putea înţelege că femeia este unitatea de măsură a apropierii de Dumnezeu, dar lucrurile nu stau chiar aşa, ci merg puţin mai în profunzime.

Primul grupaj de poeme, Peste puterile sufleteşti, ar putea fi interpretat ca reprezentând o vârstă a anxietăţii (ca să folosim expresia poetului american W.H. Auden), marcată printr-o dominantă acvatică – element al instabilităţii şi al adaptării eului la situaţii imprevizibile – sesizabilă în titlul mai multor poeme (din apa locului, inundaţiile, cu vedere la mare, pluta fără câini, Înălţarea ploilor etc.). În felul acesta am putea explica existenţa unui sacru total neconvenţional, neortodox, în care oaia este opusul mielului, este Deus malus animalis, iar celălalt animal blamat de atât de drepţii reprezentanţi ai Inchiziţiei capătă valenţe sacre („pisica se plimba printre noi ca o biblie”). Se pare că este privilegiul poeţilor de a reda umanităţii unele arhetipuri confiscate de îngustimea dogmelor. În acest univers poetic onirizat pisica îşi recapătă puterile din miticul Egipt, iar apa devine mediul perfect de accesare a propriului drum interior: „nu mă rătăcisem/ căutam calea/ abaterea apelor” (din apa locului). Ca şi la colegul său de generaţie Aleksandar Stoicovici există o acută nevoie de concentrare a energiilor ancestrale („am să beau apă de sânge,/ blestemata mea gură/ fanaticii mei ochi/ anotimpul ca o gutuie stricată/ ca un ţap mort/ în faţa porţii verzi”, Cum se prind forme) fiindcă la orice început de drum este o egogonie de la care iubita nu poate lipsi, fiind ea însăşi un fel de Isis ce participă la naşterea şi evoluţia eului creator şi a „puterilor sufleteşti” („cu haine groase/ prietena mea,/ va ţine lumânările de aer/ ceva mai subţiri ca sufletul/ să-mi încălzească doliul// apoi pomelnicul gurii noastre/ să te sun”, Cum se prind forme). Poemul este un ritual subiectivizat la maxim, în care eul renunţă la continentele sale nefolositoare (cuvinte ca „amintiri”, „ploaie” şi „acoperiş” apar des în această parte a volumului şi trădează în context resurecţia eului în poeme), reconfigurând ipostaza sa creatoare, revigorată.

Cea de-a doua parte a volumului este jumătate „biblică” (în sensul în care Biblia cuprinde şi minunata Cântare a cântărilor), jumătate ademenitoare, fiindcă în poemele lui Gabriel Nedelea, Dumnezeu este cel ademenit: „Te laşi pe spate/ Şi Îl ajungem cu sânii tăi/ şi Îi ghicim în palmă,/ Îi vorbim despre mersul lumii,/ Despre revistele de modă/ Şi despre cinematograful european.” (Închinare). Discursul e uşor halucinant şi mai ales eretic – nu este îndeajuns că sânii iubitei au o forţă charismatică chiar prin prisma celui Atoatevăzător, dar el este invitat şi la o partidă de divinaţie unde i se dezvăluie starea lumii, ceea ce ne face să credem că acest Deus Otiosus a fost cumva depăşit de vremi.  În acelaşi timp, divinitatea se lasă revelată prin ritualurile pe care eul liric le inventează de dragul iubitei: „E mare Dumnezeu,/ Dar genunchii tăi frumoşi,/ Nu poate sta departe/ Şi mâinile pe care ţi le-a dat cu mâini/ Mă cuprind.”(Închinare). Pentru neiniţiaţi vom sublinia că acest gest este incipitul oricărui ritual: crearea cercului magic cu ajutorul mâinilor iubitei care sunt ridicate la puterea a doua. Şi revelaţia continuă: „Tu râzi de sfârşitul lumii/ Eu vorbesc frumos despre tine/ Şi amândoi îi vorbim despre bine de morţi.// Cred că toate astea/ Ar putea însemna ceva/ Dacă am putea fi mai serioşi/ Şi ne-am uita la Dumnezeu/ Din spatele ochilor mei/ Obişnuiţi cu tine” (Închinare). Astfel, se aduce în discuţie acea neseriozitate suprarealistă pe care Naum o practica de fiecare dată când situaţia putea să intre în sfera penibilă a solemnului mecanicizat şi inautentic. Martorul din spatele ochilor este sinele care vede tot şi care poate râde împreună cu ea de sfârşitul lumii. Fiindcă poetul este la vârsta la care jonglează cu imaginaţia uşor păgână în gesturi („iubita mea se crede că este o martiră”, Unde noaptea) şi care nu se dezice de la deconstruirea gramaticală a sacrului pentru a fura proteic ritmul incantatoriu inventat de zei: „Am strigat eu din frig,/ Am să-ţi dau crezare cu timpul,/ Gândindu-mă pervers la topica unei rugăciuni,/ Am să-ţi dau crezare cu timpul.” (Unde noaptea). Totuşi, în partea a doua a ritualului eul liric mimează seriozitatea proiectându-se într-o ipostază ce aminteşte de fotografia lui Naum cu hârtii pe care erau scrie un cuvânt şi pe care şi le lipise pe ochi şi pe gură: „Am luat totul în serios/ Şi am să-mi însemnez pielea/ urechile şi vederea/ înainte să spun lucrurile astea.” (Poem). Nu ne vom opri aici la ipostazele feminine din volum (Diana, Miruna, Ana sau pur şi simplu R.), prezenţe ce sunt învăluite de tandreţuri stănesciene sau ne amintesc de elegiile suprarealiste ale lui Bogza. Şi toate acestea fac parte din „lucrurile vieţii mele nepersonale” (Poem), înlănţuire lexicală ce ar putea fi chiar o formulă definitorie pentru acest grupaj de poeme.

Cea de-a treia parte a volumului, În locul meu, este dominată de prezenţa selenară a câinilor ce sunt asociaţi acestui astru în regnul animal. Primele trei poeme de aici (Aşteptarea imediată, Zilele trecute, În locul meu) se deschid cu invocarea câinilor, în contexte diferite, care sunt cumva la antipodul auto-încoronării eului sub numele de Macedon (Zilele trecute, La vest de veac). Dar dincolo de această înnobilare de sine, se ascunde un ideal orfic, prefigurând o stare de reîntregire a fiinţei: „Involuntare florile/ Din partea stângă a cuvântului/ Întind mâinile tale şi fruntea mea/ Şi muzica din spatele înjumătăţirii.” (Nu dorm niciodată). Eul poetic se descoperă pe sine în diferite ipostaze într-un anotimp al întoarcerii (În aşteptare) în care evenimentele ce descriu natura sa profundă stau sub semnul inversiunii: „Odăile rămâneau goale”. „Oaspeţii plecau…” (Duminica trecută), „Era o ploaie întoarsă…” (Influenţe) sau acel regresum ad uterum spre „Locul cel mai aproape/ De suflet/ Unde neoasele şi nesângele/ Trec uşor confundabile/ Sau neobservabile.” (Respirare).

Entuziast şi temperându-şi pathos-ul visceral, Gabriel Nedelea experimentează fără să cadă în păcatul semiozei infinite. Poetul îşi asmute anima să calce pe propriile ritmuri într-un univers oniric traversat de farmecul cotidianului, stimulând memoria fotografică a poemului cu pauze aproape indicatorii, „Departe de apele cele mai stătute/ În iarba iscusită şi în carnea sfătoasă/ De zilele care urmează” (Euclid). Gabriel Nedelea ne propune o serie de poeme „din apa locului”, din centrul genezic al eului său, de unde proiectează noi mijloace de expresie şi de seducţie într-un ev plin de sforţări şi de exhibiţionism.

Petrişor Militaru

Cât un “peisaj cu întâlnire”

 21. 06. 2011

În drum spre Cluj

Dragă Gabriel,

Drumul de la Craiova la Cluj durează cât un peisaj cu întâlnire. Ideile bune vin în mişcare. uuu-ci-ci-ci-uuuu-ciuuuu. Suc, cipsuri, pufuleţi, cornuri avem. În faţa mea se derulează mereu acelaşi film. Acum va apărea copilul care strânge bani pentru ochiul stâng. Iată-l! Îmi pune pe scaun textul şi pleacă mai departe. N-am înţeles niciodată de ce nu vorbeşte. Un cerşetor discret. Îmi desfac punga cu seminţe djili. De data asta n-am mai uitat să-mi cumpăr. Mă întreb de unde pofta asta de a ronţăi seminţe ori de câte ori merg cu trenul. Poate compensează lispa de mişcare a corpului. Aşa că mă apuc să ronţăi. Apare controlorul. O doamnă durdulie care-şi balansează grăsimea în acelaşi ritm cu mişcările trenului. Privirea mi se îndreaptă spre direcţia lucrurilor din jurul meu. Asta înseamnă că le pot descrie, trebuie doar să încerc să le orientez mai bine. Poezia e altceva. Direcţia lucrurilor nu mai este aceeaşi cu cel care le direcţionează. Citesc. Pe acoperiş au ieşit oile morţii să toarcă. Zâmbeşti. Ţi-ai recunoscut versul. Cu siguranţă l-a recunoscut şi Nicolae Coande. Şi Petrişor. Şi Cătălin. Cred că i-ar fi plăcut şi lui Gellu Naum. Ceilalţi aşteaptă. Curioşi. Asta e bine. Întâmplător sau nu am lângă mine suprarealismul. Lautréamont ar zâmbi dacă ar şti că întâlnirea întâmplătoare a unui volum de poezie şi a unui album de artă suprarealistă într-un tren aflat în mişcare au provocat în mine cele mai puternice detonări poetice. Căci peisajul este o realitate, întâlnirea este o alta. Proiecţia celor două realităţi înlăuntrul meu au dat naştere unui sentiment neobişnuit, dar asta rămâne realitatea mea. N-ar mai recunoaşte nimeni oaia de plumb rătăcită deasupra noastră, paguba dracu, jigodia! Să nu te mire atunci când îţi voi spune că în această cheie ţi-am citit poezia: proiectând imagini din exterior, pentru mine ăsta-i peisajul de care vorbeşti, în interior, întâlnirea. Şi cum să nu înţeleg atunci că cireşul din apă se vede în păsări/ că apa din nuc se simte în şarpe şi că toate îmi suferă de o molipsire/ de piatră sau de apă grea. Nu m-am supărat nici atunci când l-ai trădat pe Nichita. Pasărea şi aerul şi piatra nu mai respiră cu pas de domnişoară. Şi am înţeles de ce. Tu căutai abaterea apelor. Apă de sânge, apă caustică. Poate de aici ţi se trage boala de aer în timp. Să ştii că am aprins lumânările de aer! Numai aşa puteam vedea cum în casa cu vederea în larg, cu siguranţă asta-i poezia, tu aveai timp să-ţi ascunzi cuvintele/ două câte două/ şi dacă numărul lor ar fi impar/ aş păstra unul a cărui umbră/ aproape de mine/ ar avea vederea întoarsă/ unul închis pe dinafară. Eşti mândru, tânăr, dar cel mai mult îmi place când eşti înnebunit de oasele palmelor. Versul ăsta mă face să cred că Peisaj cu întâlnire nu va fi singurul volum de poezie. Toate Dianele şi Anele şi cele câteva care se recunosc în prescurtarea R. vor fi învinse de sinceritatea ta/ de bunele tale intenţii/ De faptul că zăpada e punctuală şi vor râde de sinuciderile din memorie şi din dragoste. Dar zâmbesc atunci când mă gândesc că nu ştii să citeşti în palme şi cu toate astea îi poţi spune femeii că nu e o întâmplare/ aşa cum ştii că la încheietura mâinii ei/ Dumnezeu îşi lapădă pielea. Trebuie să-ţi mărturisesc că-mi place mult versul ăsta.

Ah, am ajuns şi între haine. Poezia asta e cel mai bun exemplu de detonare poetică. Aici e şi peisajul şi întâlnirea şi sentimentul neobişnuit care ia naştere: Copacului de la margine îi spuneam somn/ Aerului batiste transparente,/ Oglinzilor picioare sau haine de ocazie/ Şi ne încercuiam cât ne ţinea pielea/ Fără pământ şi gust/ Şi fără să ştim numele străzii/ Pe care se putea merge/ În două trupuri/ Ca şi când ar fi plouat.

Acum mă pun în locul tău şi-mi zic că în loc de câini creşteau papură neagră/ Un echilibru total/ Şi umbre până la piele/ Să revină cu picioarele pe pământ.

Am să închei aici. Nu le putem spune tot ochilor aţintiţi asupra noastră.

Cu prietenie, Luiza Mitu

Filosoful Iosif Brucăr

Una dintre problemele controversate ale culturii române este cea privind existenţa unei filosofii autohtone. Răspunsurile la întrebarea: „există o filosofie românească?” sunt diverse şi pot varia pe o scală între un „Da!” hotărât şi o respingere definitivă. Nu vom încerca să analizăm aici argumentele aduse în favoarea sau împotriva unui răspuns sau altul, însă putem remarca totuşi o diferenţă între cele două atitudini. În timp ce respingerea existenţei unei filosofii româneşti ascunde un complex cultural profund, întărit de sentimentul apartenenţei la o cultură minoră, cealaltă atitudine presupune o nevoie de afirmare a unei identităţi filosofice naţionale, care se cere în permanenţă satisfăcută prin noi şi noi dovezi ale existenţei unor idei şi opere filosofice remarcabile, care să poată sta fără ruşine alături de cele aparţinând marilor filosofii occidentale. Aceste dovezi pot fi aduse cel puţin pe două căi: prin interpretarea permanentă a ideilor emise de diferiţii filosofi români sau prin readucerea la lumină a operelor acestora, pentru a le lăsa să vorbească prin ele însele. În orice caz, putem remarca în spatele acestui demers asumarea unei mari responsabilităţi, care presupune un travaliu îndelungat.

Prin asumarea unei asemenea responsabilităţi se remarcă Adrian Michiduţă care de aproape două decenii aduce noi contribuţii în sprijinul existenţei unei filosofii româneşti. O parte importantă a contribuţiei sale este pregătirea şi publicarea unui număr însemnat de ediţii critice ale operelor unor autori precum: Mircea Florian, Eufrosin Poteca, Ion Petrovici, Petru P. Ionescu, Nichifor Crainic şi mulţi alţii, ediţii care conţin atât texte consacrate ale acestora cât şi unele inedite sau greu accesibile publicului larg. O altă contribuţie, care devine din ce în ce mai consistentă în ultimul timp, este editarea unor lucrări cu caracter biobibliografic, care se dovedesc a fi instrumente utile cunoaşterii vieţii, operei şi gândirii unor filosofi precum Mircea Florian, Iosif Brucăr ş.a. O lucrare de acest tip face şi obiectul recenziei de faţă şi anume: Filosoful Iosif Brucăr. Contribuţii biobibliografice şi documentare, Editura Aius, Craiova, 2010. Ne vom referi în continuare la aceasta.

În general, o biobibliografie presupune „biografia unui autor împreună cu titlurile lucrărilor lui şi ale celor privitoare la viaţa şi activitatea lui”. (DEX) În acest sens, lucrarea lui Adrian Michiduţă începe cu o cronologie a vieţii filosofului Iosif Brucăr, în care sunt marcate principalele evenimente ale vieţii acestuia, aspecte privind personalitatea sa, precum şi principalele sale lucrări în ordinea apariţiei (la care de cele mai multe ori sunt ataşate citate exemplificatoare). Cititorului i se oferă acces, în acest fel, nu doar la viaţa gânditorului Iosif Brucăr ci şi la laboratorul gândirii sale, putându-se identifica principalele motivaţii şi tendinţe creatoare. Aflăm, astfel, că Brucăr a fost un evreu militant, care, conştient de identitatea sa etnică dar şi de calitatea sa de cetăţean român, a susţinut cu discernământ cauza evreiască şi emanciparea acesteia. În acest sens, a înfiinţat şi coordonat timp de doi ani (până în 1920) revista „Lumea Evree” în care a publicat numeroase studii. Licenţiat în filosofie (1913) şi în drept (1921), doctor în filosofie (1930), predă filosofia şi dreptul în învăţământul preuniversitar, trăieşte mai cu seamă din veniturile de avocat dar nu reuşeşte, mai ales datorită piedicilor ridicate în calea sa pe motiv că era evreu, să activeze în învăţământul universitar. Această situaţie nu îl împiedică să fie extrem de activ pe plan publicistic. Aflăm acest lucru mai ales din secţiunea bibliografică a lucrării care face obiectul recenziei de faţă, care aduce la cunoştinţă întreaga operă a filosofului Iosif Brucăr, împărţită în: studii filosofice în volum, (dintre care amintim: Încercări şi studii – 1919, Filosofia lui Spinoza – 1930, Probleme noi în filosofie – 1931, Filosofi şi sisteme – 1933, Discurs asupra conceptului de filosofie a filosofiei, 1934, Spinoza, viaţa şi filosofia – 1934, Bergson – 1935, Despre neant – 1939, reeditată într-o variantă extinsă de Adrian Michiduţă în 2010 la editura AIUS), studii filosofice publicate în volume colective, în extras şi în periodice, precum şi recenzii, cronici şi note. La acestea se adaugă o listă cu referinţe critice, dar şi comentarii şi recenzii reproduse integral, aparţinând unor filosofi şi scriitori precum Constantin Noica, Emil Cioran, I. Niemirower, I. Löwenstein, ş.a.

Aspectele prezentate mai sus reprezintă conţinutul obişnuit al unei lucrări cu caracter biobibliografic, însă, în lucrarea dedicată filosofului Iosif Brucăr, Adrian Michiduţă merge mai departe, lărgind şi adâncind sensurile biobibliografiei. În acest sens, ne sunt făcute cunoscute în detaliu contribuţiile autorului, aproape ca şi când am avea lucrările acestuia în mână (ne sunt prezentate cuprinsul extins, coperta princeps etc.), documentele şi receptările critice ale operei acestuia care atestă implicarea sa în viaţa academică şi culturală a epocii. În acest fel, autorul nu ni se mai înfăţişează ca un gânditor izolat care, pentru a scrie cărţi, se retrage în turnul său de fildeş sau printre rafturile prăfuite ale bibliotecii, departe de comunitatea cu care împărtăşeşte aceleaşi preocupări. Departe de a fi un simplu CV mai extins, această lucrare biobibliografică ne prezintă un gânditor viu, animat de idei, care deşi este bine angrenat în dezbaterile perioadei lui ne dă impresia că ar fi contemporan cu noi. Filosoful acesta viu este exprimat şi prin intermediul polemicilor în care este prins cu unii dintre cei mai reprezentativi filosofi români ai perioadei sale: Mircea Vulcănescu, Al. Posescu, L. Blaga, ş.a. Dintre aceste polemici ne-a atras atenţia în special cea în care Brucăr îl are ca „adversar” pe M. Vulcănescu. Discuţia se poartă asupra prefeţei semnate de Nae Ionescu la traducerea în limba română a Criticii raţiunii practice a lui Kant. Deşi situaţia e în aparenţă banală, ea este relevantă, în opinia noastră, pentru că pune în evidenţă concepţia pe care o are Iosif Brucăr despre filosofie. Acesta apreciază ironic într-un articol din „Revista de filosofie” (Nr.3 din 1934) că se bucură că Nae Ionescu, renunţând la vechea aversiune pentru cei ce nu gândesc problemele direct, s-a hotărât, în sfârşit, să scrie „despre” filosofia cuiva. Pentru Brucăr acesta este singurul mod fecund de a face filosofie. (p.135) Dimpotrivă, pentru Nae Ionescu, scrie M. Vulcănescu, filosofia este „o activitate curat personală a gândirii, cu rădăcini lirice în viaţa filosofului – activitate aproape artistică, dacă ar fi obligată din afara ei.” (p. 136) Cu alte cuvinte, preocuparea de a reconstitui ce au vrut să spună alţi filosofi, de a părăsi gândurile proprii pentru a cerceta ceea ce au gândit alţii nu este filosofie. Deci, M. Vulcănescu susţine că N. Ionescu se răfuieşte cu Kant şi nu încearcă să îl explice. Concepţia despre filosofie a lui I. Brucăr se bazează pe ideea de filosofie a filosofiei, care se referă la un „fapt transcendent” ale cărui realizări concrete sunt diferitele sisteme filosofice. (p. 144) Această concepţie explică şi tendinţa lui Brucăr de a se raporta în permanenţă la gândirea altor filosofi. De fapt, în opinia sa, numai în felul acesta se poate face filosofie.

Legătura lui Brucăr cu viaţa academică este prelungită şi prin relaţiile personale ale autorului cu colegii săi sau cu filosofi consacraţi precum L. Blaga şi Bergson, de ale căror sincere aprecieri se bucură. Acest lucru se poate observa din schimbul de scrisori reproduse către finalul volumului. De exemplu, L. Blaga îi scria lui Brucăr, în calitatea acestuia de exeget al filosofiei sale, în 1933: „Studiul vine de la un om în care văd pe unul din cei mai pregătiţi ai noştri sau chiar pe cel mai bun cunoscător al istoriei metafizice ce-l avem.” De asemenea, H. Bergson, care primind lucrarea dedicată operei sale şi încercând cu dificultate să o citească în limba română îi scrie: „Sunt deci obligat să pun deoparte pentru a încerca să o citesc în timpul vacanţei. Dar, oricare ar fi conţinutul, şi fără să ştiu în ce măsură vă alăturaţi vederilor mele, pot să vă spun că întotdeauna am considerat ca fiind o onoare să fii studiat îndeaproape şi trebuie că m-aţi studiat îndeaproape pentru a-mi consacra astfel o carte întreagă.”

Avem acces astfel, prin intermediul lucrării lui Adrian Michiduţă, la un Iosif Brucăr, în calitatea sa de om, de scriitor, dar şi de gânditor care departe de a se îndepărta de noi datorită trecerii timpului tinde să iasă din vremea lui pentru a deveni contemporan cu noi. Această lucrare se recomandă atât ca un instrument util cercetătorului interesat de filosofia lui Iosif Brucăr şi de filosofia românească în general cât şi celui care, necunoscând opera acestuia, va regăsi în această lucrare un imbold pentru a o citi. În sens mai general, putem considera această lucrare ca o nouă contribuţie la întărirea convingerii privind existenţa unei filosofii româneşti.

Ştefan Viorel Ghenea

Adrian Michiduţă, Filosoful Iosif Brucăr. Contribuţii biobibliografice şi documentare, Editura Aius, Craiova, 2010.

O voce distinctă: Camil Moisa

Debutul lui Camil Moisa în 2001 cu Povestea micului Dumnezeu a stârnit interesul de la prima frază a cărţii: „Ca autor omniscient şi omnipotent, mă şi văd în toamna anului o mie nouă sute şi ceva în Piaţa Victoria Socialismului dintr-un oraş de provincie.” Afirmaţia este de reţinut, întrucât vine de la un cunoscător al disputelor care s-au dat în secolul trecut în jurul romanului, mai ales în Franţa, ţară a cărei literatură autorul Poveştii micului Dumnezeu o cunoaşte foarte bine şi în care formulele „Noului roman” contestau autorului calitatea de a fi „omniscient şi omnipotent”, precum şi prezenţa personajului în roman. Dar prin afirmaţia amintită, Camil Moisa lăsa să se înţeleagă că nu va lua în seamă nimic ce ţine de moda literară, fiind preocupat să-şi găsească de la început propriul drum. Şi l-a găsit. Mai întâi prin asumarea livrescului ca prima formă de evadare din real în ireal, două noţiuni pe care le va dezvolta în toate cărţile sale: „…raportate la obiectul pasiunii noastre, care ne dădea sentimentul unei plutiri nestingherite, cărţile făceau din noi nişte păsări meditative: produceau o durere copilărească, în primă instanţă, în care n-am mai fi putut despărţi adevărul de drumul până la el, cum făceam, pe atunci când, spontan, ghiceam un adevăr originar.” Plutirea nestingherită, neconstrânsă de elementele realului are loc numai în ireal, în ficţiune deci, ale cărei valori sunt considerate superioare celor ale realului. Protagoniştii – eul-narator şi Cristian – sunt tot mai convinşi de acest lucru şi deocamdată îşi pun existenţa – de fapt copilăria –  sub semnul armoniei, mai exact al muzicii. Când realul se manifestă cu brutalitate   armonia se strică iar refugiul în vis, amintire şi ficţiune sunt forme de evadare din acest real greu de suportat, prin lipsa lui de congruenţă cu normalul.

 Cu Timpul Sejdei (2007) se pare că autorul a câştigat un pariu cu sine. Romanul acesta (singura dintre cărţile pe care le avem în vedere şi căreia autorul îi dă titulatura de „roman”) este absolut eseistic. Nu există în el niciun dialog. Totul curge într-o alternanţă de voci eu-narator – Sejda, paralelismul dintre acestea păstrând de la început aceeaşi tensiune ideatică în jurul disjuncţiei real-ireal, performanţa autorului constând şi în aceea că lasă la sfârşit cititorului impresia că a asistat la un bildungsroman. Şi într-adevăr, drumul pe care personajul îl parcurge în timp este şi un drum al clarificărilor, uneori dureroase, de la fata simplă dintr-un sat uitat de lume, până la încercarea de asumare a condiţiei de scriitor, de făuritoare de ficţiuni. Sejda este învinsă însă de real, poate şi pentru că nu voia să trişeze. Neputând intra în centrul irealului, Sejda se mulţumeşte, deocamdată, cu orbita acestuia.

Amintiri inventate, (Ed. Aius, 2011), ultimul roman al lui Camil Moisa, are un motto din Valle-Inclán: „Lucrurile nu sunt aşa cum le vedem, ci aşa cum ni le amintim”. Plecând de la scriitorul spaniol, Camil Moisa îşi deschide volumul cu o frază peremptorie: „Amintirea este fragmentul de real care, treptat, devine ireal deoarece nu-i mai găseşti nici un echivalent în prezentul realităţii, nici un corespondent care să te liniştească, asigurându-te că n-a fost vorba despre o halucinaţie sau un vis, ci doar despre un real condamnat la irealitate.” Însă cititorul, familiarizat de-acum cu proza lui Camil Moisa, nu mai este derutat de această afirmaţie, ci de structura neobişnuită a romanului. Pentru că, orice s-ar zice, cele opt titluri din sumarul Amintirilor inventate, legate formal cu ingeniozitate prin ceea ce se numeşte obişnuit „cârlige” sunt străbătute de aceeaşi sevă, propulsată continuu de înfruntarea dintre real şi ireal, dintre palpabil şi oniric, într-un efort al naraţiunii de a se impune în faţa eseului. Există personaje-fir care trec dintr-un nucleu narativ în altul, până la sfârşitul romanului, cum este domnul Moscovici, cel terorizat că realitatea i-a schimbat în mod brutal numele din Cosmovici în Moscovici, încât nu mai poate să distingă clar ce este pentru el realul şi ce este irealul.

Camil Moisa a găsit o „formulă” proprie pe care, până acum, a exploatat-o cu multă inteligenţă şi talent.

 Poate greşim, dar sunt şi semne că autorul se îndreaptă spre o naraţiune în care aceasta să prevaleze asupra parabolicului. E o simplă ipoteză.

Marin Budică

Ana Bazac: O lectură profundă amână sfârşitul filosofiei

Ceea ce frapează dintru început în cartea Omul activ şi impersonalul „SE” (Craiova, Editura Aius, 2010) este altitudinea demersului de investigare, noutatea perspectivei de cercetare şi pertinenţa concluziilor.

Volumul apare într-o colecţie de succes, „Biblioteca de filosofie românească”, coordonată de dr. Adrian Michiduţă şi se constituie din analize ale unor aspecte de filosofie socială din opere ale unora dintre gânditorii români de marcă (C. Rădulescu-Motru, Şt. Zeletin, E. Racoviţă, V. Pârvan, I. Petrovici, T. Vianu, C. Noica, M. Florian, T. Bugnariu, C. I. Gulian, N. Bellu ş.a.).

I. Miza zetetică, înţeleasă drept câştig teoretic în ordinea gândirii, o reprezintă radiografierea din perspectiva filosofiei sociale a unor pagini de istoria gândirii româneşti. Unghiul de abordare este unul original: perspectiva de filosofie socială se configurează prin „alegerea temelor” şi „maniera de cercetare”. Obiectul privirii analitice îl reprezintă, conform design-ului de orientare, „conceptele referitoare la raportul dintre individ şi societate, la imaginea omului din acest punct de vedere şi la reflectarea problemelor sociale, a multiplelor sensuri ale interdependenţelor dintre oameni” (p. 7).

II. Centrul tematic iradiant se regăseşte în „tema omului activ”, iar autorii analizaţi sunt integraţi în „paradigma omului activ”. Ei au teoretizat şi şi-au asumat „modelul omului activ”: acela care se implică în miezul lucrurilor şi care acţionează cu speranţa că implicarea determină „ameliorarea stării reale”. Tematizarea se realizează sub incidenţa unei lecturi filosofice lucide cu două resorturi limpezi: concepţia despre filosofie şi concepţia despre lectură.

          a. Filosofia este înţeleasă ca o „activitate de construcţie a unei lumi de concepte în inferenţele lor multiple pentru a pătrunde conexiunile reale şi tendinţele acestora”. Specificul ei provine din gândirea arhitecturii şi dinamicii conceptelor. Ca atare, ea „nu ajută în mod direct omului, dar îl ajută să gândească mai bine realitatea” (p. 15). În discursul filosofic sunt dezvoltate concepte ce „stau la baza valorilor” şi care „sunt menite a le trimite mesaje celor care le pot înţelege”.

          b. Având la dispoziţie un corpus cu o tematică relativ convergentă, ca spirit investigativ, trebuie „să ştim să le citim”. Lectura adecvată se profilează a fi aceea orientată pe acea „grilă de lectură” capabilă să ducă „mai departe caracterul deschis şi critic al filosofiei” (p. 277). Poziţionarea de lectură trebuie să permită a surprinde „filosofia socială explicită” sau „implicită a gânditorilor” (p. 272).

Dintre cele trei forme de interpretare ale hermeneuticii (decodare, descifrare, decriptare), profesoara Ana Bazac optează pentru descifrare – o linie deschisă de hermeneutica lui Paul Ricœur. O astfel de lectură filosofică se cristalizează în „a descifra” „concepte” (p. 14) şi în „activitatea de descifrare a textelor” (p. 364). Descifrarea, ca mod de interceptare, este aşezată în zona de inducţie a hermeneuticii lui H.-G. Gadamer şi în sfera de înţelegere ca „mediere gânditoare” şi ca demers de „desprindere treptată a notelor esenţiale din analiza textelor” (p. 309). Obiectul descifrării se profilează a fi: semnificaţii („semnificaţiile întregului” – p. 17, „semnificaţia critică a (…) conceptului” – p. 18, „semnificaţii practice” – p. 137, „semnificaţie ce transcende momentul” – p. 248, „semnificaţiile” noţiunii directoare – p. 309, „semnificaţiile acestor texte” – p. 309, „semnificaţii contradictorii” – p. 365), sensuri („a sesiza sensurile” –p. 8, „sesizarea sensurilor „ – p. 11, „relevarea unor sensuri noi” – p. 14, „sursă de cunoaştere şi de sensuri” – p. 18, „relevare (…) a sensurilor existenţei” – p. 371, „aspectul sensurilor explicite” – p. 402, „sensurile non-conformiste” – p. 452) şi înţelesuri („omul concret a fost înţeles” – p. 18, „un înţeles” – p. 372, „prim înţeles” – p. 378).

În afara unei conştiinţe teoretice explicite, profesoara Ana Bazac se ocupă de ceea ce este dincolo de semnificaţii, sensuri şi înţelesuri. Aşa cum argumentam într-o carte („Comunicare şi mesaj în filosofie”, 2006) în miezul filosofiei stă mesajul filosofic, mai exact, mesajul filosofematic. Între filosofeme, enumeram împreună cu P. Ricœur („Metafora vie”, Univers, 1984, p. 445): logos, eidos, theoria, epokhe ş.a. Sunt filosofeme: noţiunile, conceptele şi termenii filosofici, ideile, problemele şi întrebările filosofice. Situam mesajul în centrul noii ontologii.

          Descifrând sensuri, semnificaţii şi înţelesuri, doamna profesoară Ana Bazac ajunge la mesaj şi vorbeşte, incidental, de „mesaje conservatoare” (p. 20) de „caracterul contradictoriu al mesajelor de filosofie socială” ale lui C. Rădulescu-Motru (p. 23), de „mesajele democratice şi umaniste” ale lui T. Vianu (p. 305), de „mesajul avântat al tânărului Noica” (p. 371), de „mesajul militant cu privire la consecvenţa lucrului cu ideile şi la onestitatea ideilor emise” la Noica (p. 399), de „mesajul pe care l-a comunicat – în scris şi în lecţiile sale T. Bugnariu (p. 425).

III. Ipoteza majoră a cărţii în sensul căreia lectura filosofică dezvoltă argumente este următoarea: «întreaga filosofie, şi nu numai cea românească, s-a mişcat între activism şi impersonalul „se”» (p. 18). Cele două „jaloane ale ipotezei” sunt activismul (conceptul explicitat anterior) şi «impersonalul „se”». Acest din urmă concept a fost acreditat de M. Heidegger şi se profilează ca o „perspectivă abstractă despre societate” şi constă în înţelegerea alterităţii”, a celorlalţi oameni, a societăţii ca «o masă compactă şi impersonală: „ceilalţi spun” înseamnă „se spune”» (p. 16). Aceste concepte sunt reţinute ca limite „date gândirii asupra omului în lume”.

Lectura filosofică va fi orientată „explicit şi implicit – în ce măsură omul concret a fost înţeles între cele două jaloane” (p. 18) ale ipotezei de lucru.

Linia de argumentare ridică la dovadă elemente din opera gândirilor menţionaţi anterior care susţin ipoteza. Câteva exemple. C. Rădulescu-Motru are „idei sociale”, iar filosofia sa socială include „mesaje contradictorii” şi are caracter „conservator” (p. 24). Prin problematizările sale, prin filosofia sa socială, Şt. Zeletin a aruncat mănuşa, obligându-ne la o lectură a lumii în care „să gândim liber şi, astfel, provocator” (p. 102). Alături de Mihail Manoilescu, Şt. Zeletin a abordat cu pertinenţă problema „nivelului economic rămas în urmă al ţării” (p. 237). Nina Façon (în studiile din volumul „Concepţia omului activ”) relevă semnificaţiile conceptului de activism în „articulaţiile sale istorice”, „fiind urmărite în manifestările fenomenelor, ca şi în reprezentările culturale ale acestora” (p. 309). Actualitatea lui M. Florian derivă din postularea credibilă a dreptăţii „ca termen mediu între libertate şi egalitate” (p. 402). R. Florian arată, prin ideile sale sociale, că se poate păstra „independenţa reflecţiei teoretice faţă de comanda politică” (p. 506).

IV. Dincolo de valoarea în sine a demersului investigativ şi de concluziile interesante ce decurg din ipoteza de lucru, sunt de evidenţiat:

          – configurarea cercetării în perimetrul lecturilor majore ale filosofiei din toate timpurile: Descartes, Kant, Hegel, Marx, Heidegger, Gadamer, Derrida, Althusser, Cioran etc.;

– înscrierea lucrării între cărţile de relevanţă pentru istoria filosofiei româneşti, aparţinând unor autori precum Gh. Vlăduţescu, Angela Botez, F. Roatiş;

– emiterea ideii de „amprentă feminină” (p. 364) în raport cu care se poate deriva o opinie de încheiere: putem vorbi de o filosofie feminină românească pe linia N. Façon, Angela Botez, Ana Bazac, etc.

Finalmente, cartea este o lectură plăcută, non lineară (tabulară) şi incitantă. Stăpânirea filosofemelor şi aducerea lor în concretul tematicii, ideaticii şi problematicii abordate arată că gândirea filosofică este încă viguroasă şi sfârşitul filosofiei este departe.

Ştefan Vlăduţescu

Vasile Pârvan – istoriosof

După cum o dovadă de echilibru pentru individ este constituită de întoarcerea spre sine, tot astfel echilibrul-normalitatea unei culturi se probează prin atenţia acordată valorilor trecutului, prin păstrarea în instanţa cognitivă a axelor tradiţiei.

Vasile Pârvan este unul dintre momentele culturii române şi, în acelaşi timp, un monument al tradiţiei istorice. Savantului născut în fostul judeţ Tecuci i-a fost consacrată ediţia din 2008 a colocviilor ce se desfăşoară anual în noiembrie la Casa de Cultură din Tecuci şi care poartă numele filosofului Ion Petrovici. Remarcabila manifestare din urmă cu un an s-a concretizat într-o însumare de comunicări care accede acum la lumea tiparului sub coordonarea profesorilor Adrian Michiduţă şi Viorel Burlacu (Vasile Pârvan – istoriosof, Tecuci, Editura Centrului Cultural „Dunărea de Jos”, 2009). Toate cele nouă intervenţii reprezintă valoroase puncte de vedere în dezbaterea de idei contemporană.

Academicianul Alexandru Zub evidenţiază afinităţi şi analogii între Vasile Pârvan şi Paul Valéry; acestea se situează pe două paliere: mai întâi, în linia stoicismului, a propensiunii romantice şi a admiraţiei pentru Marc Aureliu, Thomas Carlyle, Ernest Renan şi Theodor Mommsen, iar apoi acel „primat categoric al spiritualului” (p. 143), care poate fi sesizat la cele două personalităţi de renume. Comunicarea protoistoricului Gheorghe Joghin concretizează un punct de vedere notabil: Vasile Pârvan reprezintă un model cultural, atât prin cariera sa de căutător cât şi prin ideatica pe care a fundamentat-o şi a lăsat-o moştenire. Ideea iradiantă ce stă la baza modelului spiritual Pârvan se schiţează a fi aceasta (din citarea savantului): „Fiecare cârtire este o boală. Fiecare gând pesimist este o erezie împotriva principiului vieţii (…). Scopul vieţii nu e de găsit nici de catharsis, nici în cultură, nici în fericire, nici în activitate, nici în suferinţă, nici în voluntarism, nici în cunoaştere, toate acestea nefiind decât fragmente de viaţă(…). Scopul vieţii trebuie să fie însăşi viaţa” (p. 37). Profesorul universitar dr. Vasile Lica şi-a centrat contribuţia pe ilustrarea faptului că opera lui Vasile Pârvan constituie „sursa primară a thracomaniei contemporane” (p. 115). În opinia noastră, prof. dr. Adrian Michiduţă îşi structurează comunicarea („Filosofia românească; sens şi semnificaţie”) pe două coordonate: suport/aport. Suportul îl reprezintă cele trei condiţii de exigenţă pentru existenţa unei filosofii româneşti, formulate de Mircea Vulcănescu: „1) existenţa unei activităţi de filosofare autentică şi originală printre români, născută din motive româneşti; 2) existenţa unui mediu de difuzare a ideilor filosofice în limba română, cărţi, cursuri şi conferinţe; 3) existenţa unei problematici şi a unor sisteme filosofice specifice româneşti” (în „Pentru o nouă spiritualitate filosofică”). Aportul se constituie din introducerea materiei de reflecţie în standardul rost vs tâlc instituit de Constantin Noica: rostul, fiind „mai apropiat de un înţeles deplin”, înseamnă sens, iar tâlcul, desemnând ce este „din plin expresie a jumătăţii de înţeles” (C. Noica, „Pagini despre sufletul românesc”, Humanitas, 1991, p. 77). Concluzia este, per ansamblu, optimistă: există o filosofie românescă, cu sens şi generatoare de semnificaţii. O cercetare elegantă şi comprehensivă se arată a fi „Şapte puncte de comparaţie între filosofie şi viaţă” de prof. univ. dr. Petru Ioan; aici sunt relevante ca astfel de puncte aurorale următoarele: câmpul perisabilului, suprema complexitate, neîntrerupta confruntare, spaţiul insecurităţii, proliferarea haotică, tărâmul evoluţiei şi zona conştiinţei. Notabil este şi studiul prof. univ. dr. Ana Bazac („Ideea de arheologie în filosofia modernă”): aici se examinează liniile pe care a meditat Vasile Pârvan asupra arheologiei şi contribuţia sa este înscrisă în istoria conceptului modern de arheologie, alături de Foucault sau Derrida. Pornind de la teza renumitului istoric român cum că „Pentru istorie nu există fapte izolate, ci doar deveniri istorice”, se apreciază că era firesc ca arheologia să fie văzută ca metodă istorică: „arheologia este o muncă de detectiv, scoţând la iveală urmele, datele materiale”: căci «”tot de la săpăturile arheologice este de aşteptat răspunsul hotărâtor”» (p. 97). În opinia lui V. Pârvan „faptele devin istorice prin interpretarea lor”; la rândul lor, „interpretările nu trebuie să fie simple păreri”, ci este necesar să se fundamenteze pe „cât mai multe probe”.

Volumul de comunicări ne arată, pe de o parte, că „nasc şi în” România spirite elevate şi că studiul acestora face posibilă scoaterea la lumină a unor argumente pentru valoarea culturii româneşti şi apartenenţa ei la cultura europeană.

Ştefan Vlăduţescu

Fericiţii mărturisitori

Restrângerea sferei de studiu la soarta clericilor de pe teritoriul judeţului Dolj, hărţuiţi, arestaţi şi închişi de regimul comunist, are, credem, o dublă explicaţie. În primul rând, autoarea este olteancă din Craiova şi este firesc să începi o cercetare superspecializată, cum este aceea la care ne referim, din locul cel mai familiar, cu care se poate stabili un flux empatic pentru mai buna înţelegere a evenimentelor şi oamenilor. În al doilea rând, argumentul furnizat chiar de colega noastră de la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Ana-Maria Rădulescu: „Pentru a elimina pe cât posibil confuziile şi a asigura o prezentare cât mai exhaustivă a clericilor ortodocşi victime ale regimului comunist, credem că este necesară identificarea şi studierea lor în ordine alfabetică, ţinând cont, în primul rând, de criteriul geografic, de răspândirea lor pe judeţe.

În ceea ce priveşte judeţul Dolj, acest mod de prezentare îi permite cercetătorului să înţeleagă mai bine amploarea şi permanenţa represiunii exercitate asupra Bisericii Ortodoxe de către regimul comunist ateu până în decembrie 1989, într-o zonă geografică în care alte confesiuni şi minorităţile naţionale erau slab sau deloc repre­zen­tate”. Cele două aspecte sunt complementare şi se conjugă fericit cu efortu­rile documentare şi analitice ale altor cercetători ai regimului totalitar din România. Încercarea de a haşura o părticică a memoriei comunismului este nu doar lăudabilă, ci şi extrem de utilă, deoarece mai pune o piesă la acest puzzle care este istoria noastră recentă.

Cartea conţine 46 de fişe biografice ale unor clerici ortodocşi (între care o monarhie de la mănăstirea Jitianu de lângă Craiova, Maria Alexandru – pe numele monahal, Maximila), fie originari din judeţul Dolj, fie stabiliţi aici. Demersul Anei-Maria Rădulescu este una din rarele încercări recente bazate pe acribie documentar-ştiinţifică, într-o istoriografie postdecembristă marca­tă, ca şi întreaga lume literară sau publicistică românească, de goana după rating. Paradoxal sau nu, volumul se află pe acel raft de bibliotecă la care ajung ridicându-se pe vârfuri studenţii şi cercetătorii hotărâţi să lase în urma lor dâre de lumină. (De)formaţi în ultimele două decenii să citim mai degrabă eseuri şi editoriale, decât analize şi documente, noi – românii în general, şi, mai grav, noi – istoricii, lăsăm să treacă neobservate cărţi care trebuie să facă parte obligatoriu din bibliografia oricărui cercetător sau analist al comunismului. Denumite îndeobşte „instrumente de lucru” – dicţionarele, antologiile, enciclopediile – sunt tot mai puţin citite şi citate.

Un detaliu extrem de relevant menţionat de autoare este cel al clericilor refugiaţi din Basarabia şi Bucovina de Nord, în urma cedărilor teritoriale din iunie 1940. Din docu­men­tele Securităţii reiese că în 1949 trăiau în Oltenia circa 280 de preoţi, 85 de cântăreţi bisericeşti şi 17 călugări ortodocşi, refugiaţi din cele două provincii româneşti. Unii dintre ei au devenit la scurtă vreme deţinuţi politici. 

Deşi de mică întindere editorială (însă mari, comparativ cu vocile sintetice ale dicţionarelor biografice), fişele celor 46 de clerici sunt nu doar informative, în sens strict, ci adevărate poveşti de viaţă şi mici istorii ale epocii, într-o istorie densă şi traumatizantă a fenomenului totalitar. Traseele biografice urmăresc firul cronologic al istoriei românilor în secolul trecut, cu accent pe perioada comunistă. Acolo unde s-a putut, autoarea a reprodus în continuarea fişei fragmente din dosarele penale, ca de exemplu, din dosarul cântăreţului bisericesc Ion Amărăzeanu din Bulzeşti şi din al preotului Aurel Bazilescu din Craiova. În final, cartea conţine un album iconografic, atât de necesar pentru o înţelegere aplicată a istoriei.

Argumentul conţine şi coordonatele istorice şi oficiale ce au stat la baza proiectului ideologic al uniformizării, inclusiv prin încercarea de a desfiinţa monahismul (Decretul nr. 410/ 1959). Totodată, autoarea lansează câteva semnale asupra fondului moral al urmărilor directe ale arestărilor pe criterii politice. Între acestea, soarta victimelor colaterale, soţiile şi copiii, condam­nate fără acte la neajunsuri, exproprieri, divorţ; interzicerea accesului la învăţământul superior, trimiterea în batalioane de muncă etc.; puterea de a supravieţui, dincolo de greutăţile propriu-zise, blamării de către o societate tot mai ruptă de valorile ei tradiţionale. O societate tot mai amnezică, mai convertibilă sub presiunile reeducatoare ale regimului ideologic postbelic.   

Flori Bălănescu

Ana-Maria Rădulescu, Clerici ortodocşi în închisorile comuniste (Judeţul Dolj), A-B, cu un Cuvânt înainte de IPS acad. prof. univ. dr. Irineu Popa, Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei, Editura Aius, Craiova, 2011.

Umbra şi fumul

După Fereastra dinspre lume (Ed. SimArt, Grupul Editorial AIUS, Craiova, 2009), Dumitru Toma publică, la nici doi ani de la apariţia acestui volum, o nouă carte de poezie, menită să consolideze convingerea că ne aflăm în faţa unui poet cu nebănuite resurse de exprimare, capabil să-şi înnoiască şi să-şi adâncească registrul liric, în aceeaşi notă de originalitate, semnalată la apariţia primului volum.

Cartea a apărut în 2010 la Editura AIUS din Craiova, fiind însoţită de un adevărat studiu introductiv intitulat Umbra şi fumul sau despre trecerea şi petrecerea omului, datorat lui Dumitru Velea, poet şi eseist preocupat de metafizica fiinţei, precum şi de o prezentare pe coperta a IV-a a cărţii (realizatoarea copertelor şi a ilustraţiilor fiind Roberta Ionescu) a cunoscutului critic literar Ovidiu Ghidirmic, care relevă cu sagacitate liniile directoare ale lirismului care caracterizează poezia lui Dumitru Toma, „un poet al dificultăţilor învinse şi asumate, care scrie o lirică interiorizată şi deliberat criptică, de reflecţie filosofică.”

Cartea lui Dumitru Toma se deschide cu o excepţională poezie, intitulată „Dumnezeu să te ajungă”, una dintre poeziile emblematice pentru acest volum, în care Dumitru Velea vede, pe bună dreptate, relaţia dramatică dintre om ca fiinţă şi Dumnezeu, fiindcă „omul I-a alunecat din braţe, din vină fără vină, dar după rătăcire şi încercare trebuie să revină, să I se întoarcă în braţe.” Într-adevăr, poezia trebuie să fie citată în întregime, nu doar pentru tensiunea ideatică, dar şi pentru înşelătoarea simplitate, marcă a creaţiei autentice: „Povârnişul e lung şi urcuşul e greu,/ Cât albastru să fie şi să curgă mereu,// Să te-ntorci în măduva luminoasă ca paiul/ Întru jocul de-a lutul, de-a Grădina şi Raiul…// Dumnezeu să te-ajungă să Îi fii pe aproape/ Când din mână toiagul va fi gata să-l scape,// Să te-aprinzi şi să arzi pe colinele vrerii/ Şubrezirea să-I rezemi pe toiagul puterii.// N-o să fii niciodată împroşcat pentru plânsu-ţi/ Ce-a stârnit disperarea de-a rămâne tu însuţi …”

Îi urmează alte nouă poeme înfăţişând drama „când fiinţa se-atinge de nefiinţă şi-i gata să se împlinească desfacerea sufletului de trup”, şi pe care Dumitru Velea le grupează în poeme care ilustrează jocurile („Ia aşează-Te-ntr-o rînă/ Să vezi, Tată, cum mă joc –// Iau din rouă şi din foc/ Pentru capul de ţărână,// Fur din zare şi din prund/,/ În vedere-i pun cicoare,/ Iar din Tine rup şi-ascund/ Un copac, un miez, şi-o floare. …[…]”//, încercările („Spune, Doamne, ce gând ai,/ Dacă răului mă dai./ Spune de ce-ai început/ Să Te joci seara în lut/ Şi n-ai început în zori/ Să mă fereşti de răcori…[…], rugile („Fă-mă, Doamne, mai uşor/ Şi dă-mi aripi ca să zbor,/ Să prijon din ochii tăi/ Când îngrop adânc în văi// Zarea care spintecă/ Tot ce timpul vindecă…[…].”

Subliniind „apariţia de excepţie în climatul literar actual” a volumului de debut – Fereastra dinspre lume – Ovidiu Ghidirmic constată că al doilea volum „este structurat pe două motive centrale, recurente şi obsedante: „umbra” şi „fumul”, de largă circulaţie în literatura universală, ce exprimă fragilitatea şi perisabilitatea condiţiei umane”, şi în care „căile de acces la cunoaştere converg spre filosofia Unului sau Unicului, din Upanişade şi din filosofia greacă eleată (…), care apare şi la Eminescu, în memorabilul vers: „căci toate erau unul şi una erau toate.” Antologice în acest sens sunt poemele „Umbra şi fumul” (care dă titlul volumului), remarcabilă şi pentru tonul elegiac: „Ascult cum greierii cântă-n călcâie./ Ce-a fost şi n-a fost între noi să rămâie/ Şi ce nu s-a spus nicicând să apară/ Cu aripi albastre la vreme de seară,./ Şi chipuri cuminţi ce nu-s ale noastre,/ Când florile sting petale în astre,/ Iar crinii răstoarnă cupe în cer/ Cu cele ce sunt în cele ce pier/ Ca toate s-adoarmă tăcute în Unul,/ De unde ne-ajunge doar umbra şi fumul.”, dar, mai ales, „Se întorc din nou pe fus”, metaforă care vorbeşte despre fragilitatea fiinţei umane: „Ori dintr-Una, ori dintr-Unul,/ Nu se ştie dintru care s-au făcut umbra şi fumul./ Ori dintr-Unul, ori dintr-Una sau, poate dintr-amândouă/ S-a iscat un titirez şi-a ţâşnit lumină nouă…// Şi de-atunci, şi-acum se trage pentru noi din miez de Fire/ Sucitură cum e fumul şi ca umbra de subţire;/ Înfrăţite dintru oară, niciodată nu se rup/ De când Este Cel Ce Este cuibăresc la mine-n trup.// Şi cenuşă, şi ţărână, una-ntr-alta îşi face nod/ Şi ca scaiul prins în lână trec cu mine peste pod./ Şi umbrindu-mi luminişul pentru care-am fost adus/ Amândouă se fac una şi se-ntorc din nou pe fus.”

Între-adevăr, Ovidiu Ghidirmic are dreptate când afirmă că „Dumitru Toma rămâne unul dintre cei mai valoroşi poeţi ai generaţiei sale, ajunsă, astăzi, la o deplină maturitate creatoare.”

Marin Budică