Vastul poem “Malvinas”

Poemul Malvinas de Mario Sampaolesi, apărut în ediţie bilingvă spaniolă-română (cu traducerea în limba română semnată de Geo Constantinescu) la Editura Aius, Craiova, 2010, are ca punct de plecare realitatea istorică a războiului dintre Argentina şi Marea Britanie, desfăşurat în perioada aprilie – iunie 1982, conflict al cărui obiect era reîntoarcerea insulelor Falkland, aflate în estul Argentinei, din posesiunea engleză, la patria mamă.

Incipitul vastului poem debutează cu o enumerare şi o repetiţie a denumirilor argentiniene ale arhipelagului, iar cele englezeşti însoţite de adverbul negativ „nu”, care are rolul de a clarifica lucrurile, într-o anumită măsură, aceea pe care istoria o cere. Se accentuează faptul că locul în care se petrece actiunea este regiunea controversată, aspect cu nuanţă specific individualizatoare, obsesivă.

Pentru ambele naţiuni, războiul depăşeşte caracterul militar, şi transcende, căpătând o însemnătate aparte, până la urmă, pentru fiecare soldat care participă la evenimente. Pentru soldatul argentinian lupta este una interioară – în ea se reflectă iubirea pentru patrie, dorinţa de a recâştiga un teritoriu pierdut – deci o parte din sufletul patriei.

Această faţă atât de contorsionată a vietii omului, lupta în care intră de bunăvoie nu apare pur şi simplu ca un reflex, ci, mai degrabă, duce la o stare de reflecţie asupra vieţii şi a morţii, posibilă doar în nopţile în care proiectilele încetează să fie o umbră a vântului sau în momentele în care natura se deschide aspră, dar atât de generoasă, în faţa soldaţilor. Adesea, soldatul – „poet” se întreabă de ce luptă – este oare lupta lui interioară în care îşi doreşte să obţină victoria, sau cea exterioară, cea oficială, deci a celor care îl conduc?

Noţiunea de victimă îşi depăşeşte stadiul interiorizării şi nu mai aparţine unui singur om; ea se înfiripă pe nesimţite în conştientul tuturor soldaţilor care se dezumanizează într-o asemenea măsură, încât se lasă absorbiţi de voluptatea suferinţei, a sângelui curgând şi a metalului ce întâlneşte carnea caldă şi vie. În acest scop, autorul apelează la o serie de imagini vizuale (în particular), auditive şi olfactive, ceea ce îl determină pe cititor să se implice, să devină un semen al soldatului argentinian, să trăiască suferinţa şi tot ceea ce experimentează celălalt.

Autorul, prin trecerea bruscă de la realitatea războiului la prezentarea geografică, îi crează lectorului o stare de apropiere, permiţându-i să se familiarizeze cu mediul înconjurător dincolo de duritatea iminentei întâlniri a soldaţilor cu moartea.

Cei ce îşi apără pământul, patria, identitatea, trăiesc ciudatul sentiment al lipsei de apartenenţă datorită înstrăinării silite a respectivului teritoriu şi posesiunii lui pentru un lung timp de către duşman. Pentru soldaţi, la un moment dat viaţa nu durează mai mult decât o clipă, care, poate să se continue cu alta, sau să se sfârşească brusc, fără să trezească din partea celor de acasă milă, compasiune sau tristeţe.

Clipele dinaintea morţii sunt cele care, paradoxal, îl readuc la condiţia umană. Pentru că atunci, când este pe punctul de a pierde tot, el contemplă mediul înconjurător şi realizează cât este de preţios, cât de importantă şi de fragilă era viaţa pe care o are, cât de uşor poate să o piardă. Este momentul întrebărilor existenţiale şi momentul premergător al reîntoarcerii esenţiale în natură. El îşi caută identitatea pierdută, se caută pe sine, caută indicii ca să le amintească celorlalţi de latura lor umană.

Povara luptei îşi face simţită greutatea pe umerii lor fragili, care constată că au fost siliţi să ia parte la un război pierdut, doar pentru că cei care i-au trimis acolo nu au pregătit aşa cum trebuie confruntările. Apartenenţa la acea tabără este conştientizată de condiţia de învinşi, când curajul lor va fi strivit de maşina de război duşmană.

Deşi soldatul ar dori să se îndepărteze de măcel, deci să redevină om, ceva îl împiedică: simţul datoriei faţă de propriul destin, faţă de cel al patriei, faţă de conducători. În definitv, soldaţii nu sunt acolo pentru că vor sau pentru că au fost cuprinşi de un sentiment de nemăsurată dragoste pentru patrie şi pentru dreptate – ei sunt acolo pentru că trebuie.

În clipele de agonie pe care le petrec în aşteptarea morţii, timp în care se contopesc cu natura, soldaţii sunt cuprinşi de un sentiment de compasiune pentru întreaga fiinţă a lumii. Această stare îi determină să trăiască sentimentul apropierii de celălalt. Deşi în război se presupune că toţi luptă pentru acelaşi scop, prin suferinţă ei se individualizează, ajung în stadiul în care realizează efemeritatea propriei vieţi. Asemănarea cu celălalt prin distrugerea diferenţelor dintre eu şi camarazii lui, sentimente atât de prezente în prima parte, ajung în final până la completarea celuilalt – sentiment ce face parte din paleta atât de diversificată pe care o poate deţine un suflet.

În ultima secundă de viaţă, prin faţa ochilor se revarsă o cascadă vie de lumini şi culori, ce include toate clipele de fericire simţite până în acel moment, chipurile familiare revizuite într-o străfulgerare, lucrurile dragi recapitulate într-un memento atemporal, fluxul de sentimente şi amintiri ce compun viaţa individuală, fiind retrăit indefinit pentru ca în următoarea secundă totul să se năruie într-un vortex întunecat, marcat de zodia morţii colective.

Aceste frânturi de sentimente se îmbină cu retrăirea viziunilor cuceritorilor spanioli ai insulelor, descrierea obiectivă a spaţiului de dinainte şi de după război şi revelarea apariţiei duşmanului crud şi triumfător, care distruge totul în calea sa.

Deşi la prima vedere poemul pare a fi o simplă relatare despre razboi, pe masură ce evenimentele decurg în plan temporal, acestea determină asimilarea lor treptată, până la rezonanţa cu eul soldatului sacrificat.

Mario Sampaolesi reuşeşte să îşi aducă cititorul mai aproape de el sensibilizandu-l, transformandu-l pe el în soldatul aflat pe câmpul de luptă. Puterea sa de a tulbura lectorul până în cele mai adânci străfunduri ale sufletului este cu adevărat covârşitoare, deoarece, în ciuda faptului că acesta din urmă nu duce războiul fizic, el îl trăieşte în planul ideilor, al principiilor. În fond, e aceeaşi luptă a eului cu destinul, în care nu se ştie cine va triumfa până la urmă.

Irina Simanschi

Mario Sampaolesi, Malvinas, ediţie bilingvă spaniolă-română, traducerea în limba română de Geo Constantinescu, Editura Aius, Craiova, 2010.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s