Deşi nu a intrat în rodajul exegetic din mediile academice şi intelectuale din Franţa sau din România, opera lui Stéphane Lupasco a exercitat mai degrabă o fascinaţie impresionantă în rândul unor cercuri artistice şi filologice, şi mai puţin în cele filozofice sau ştiinţifice. Privită în genera ca nonconformistă, filozofia lupasciană a intrigat prin cel puţin trei puncte de vedere: (1) regândirea logicii prin punerea în centru a terţului inclus; (2) provocatorul subtitlu dat cărţii Universul psihic – „Sfârşitul psihanalizei” (1979), într-o vreme când psihanaliza reprezenta prin Lacane centrul de greutate în mediile intelectuale franceze şi, nu în ultimul rând, (3) forţa sa de a crea un sistem filozofic, în sensul tare al conceptului, ce îşi fundamentează dimensiunile şi tezele prin schimbările radicale de paradigmă petrecute în sânul ştiinţelor în prima jumătate a secolului XX.
Stéphane Lupasco propune în cărţile sale un discurs mixt care pendulează între limbajul filozofic, cu ample demonstraţii logice în care se foloseşte din plin de simbolurile specifice acestui limbaj, şi cel deprins din fizică, incursiunile în universul cuantelor oferindu-i esenţele tari din care îşi hrăneşte sistemul. Aceste aspecte cumulate au stat la baza dificultăţilor de receptare a operei lupasciene. În România, opera filozofului francez de origine română a fost vizibilă mai ales prin traducerile lui Vasile Sporici şi prin interesul pe care l-a arătat Constantin Noica pentru acest mod inedit de a face filozofie. În 1982 a avut loc apariţie în limba română a cărţii Logica dinamică a contradictoriului, volum ce întruneşte fragmente din şase cărţi ale lui Lupasco, în traducerea şi cu postfaţa lui Vasile Sporici şi cu o prefaţa de Constantin Noica. Înfiinţarea „Institutului Ştefan Lupaşcu” de la Iaşi şi, mai ales aş zice, revenirea lui Basarab Nicolescu în România, au făcut ca opera lui Lupasco să iese din conul de umbră în care s-a aflat cred că numai din ignoranţă.
În atare condiţii, apariţia unei cărţi despre opera lui Stéphane Lupasco nu poate să fie decât de interes, mai ales când este urmarea unei teze de doctorat. În această ordine de idei Maria Michiduţă propune prin Dualismul antagonist, carte apărută în 2011 la Editura Aius, un demers ce urmăreşte îndeaproape, aşa cum o spune subtitlul, „deconstrucţia şi reconstrucţia dialectică” întreprinsă de Lupasco.
Cartea este construită din cinci capitole şi în două direcţii. Primul capitol, „Filozofia – conştiinţă a conştiinţei” debutează cu înscrierea filozofiei lui Lupasco în rândurile postmoderne şi surprinde procesul de generare a ideilor plasate în apropierea „gândirii slabe”. Astfel autoarea sesizează că „în acest context al demitizărilor şi fragmentărilor ontologice şi gnoseologice, Lupaşcu ne propune o deconstrucţie mai amplă şi mai radicală decât mulţi alţi filozofi postmoderni, întrucât vizează fundamentul însuşi al cunoaşterii tradiţionale – logica aristotelică – pentru a ne arăta apoi că se poate construi o onto-logică, o viziune holist-contextualistă, centrată pe valorizarea contradicţiei ca principiu structurant al realităţii”. Fraza citată rezumă întreaga structură a cărţii. Următoarele patru capitole sunt numite: „Reconstrucţia logică”, „Reconstrucţia ontologică”, „Reconstrucţia epistemologică” şi „Reconstrucţia etică”.
Deconstrucţia urmărită în prima fază a cărţii are ca temei postularea dualismului antagonist, sintagmă care presupune o mutaţie determinantă în evoluţia filozofiei. Catalogată în istoria logicii ca o nouă dialectică, sintagma încorporează o serie de concepte ce conduc la un punct în care contradicţia nu mai este în chip hegelian doar sursa lucrurilor, „ci însăşi materia lor şi nu mai are doar o valoare instrumentală, căci nu se poate resorbi, fie şi temporar, într-o sinteză”, după cum remarcă autoarea.
Maria Michiduţă vede în dualismul antagonic, în logica dinamică a contradictoriului şi în dialectica energetică nu un proces care are ca finalitate deconstrucţia, ci unul care, plecând de la deconstrucţie, propune o reconstrucţie ce are ca urmare o nouă legătură între subiect şi obiect, „într-un inedit paralelism logico-afectiv”. Metoda aplicată de autoare este ireproşabilă, din aceste premise reies într-o manieră silogistică ideile fundamentale ale lui Lupasco.
Volumul atinge punctele nevralgice ale filozofie lupasciene şi are meritul de a ordona deductiv etapele gândirii ce au dus, spre exemplu, la postulatul celor trei materii. Autoare surprinde cele trei dimensiuni pe care Lupasco le-a păstrat din gândirea anterioară pentru definirea materiei: „potenţialitatea aristotelică, rezistenţa leibniziană şi echivalenţa masă-energie einsteiniană” conştientă în acelaşi timp de faptul că autorul celor trei materii nu concepe existenţa unor elemente materiale ultime pentru că entităţile se succed, devenind tot mai subtile, şi se organizează în sisteme de sisteme, în sisteme de sisteme de sisteme etc. Pe această cale Lupasco ajunge la revelatoarea definiţie dată materiei: „un ansamblu şi o serie de sisteme pur energetice, orientate şi înzestrate cu o anumită rezistenţă”, definiţie discutată pe larg şi de autoare.
Cartea Mariei Michiduţă este o treaptă importantă în recunoaşterea filozofiei lui Stéphane Lupasco în mediile româneşti şi are meritul de a pune într-o nouă lumină revoluţionara operă. Cu un discurs bine articulat autoare propune o ordine organică a ideilor lupasciene şi descrie mecanismele gândirii aflate sub fascinaţia contradicţiei.
Gabriel Nedelea
Blogul Editurii Aius 