Stéphane Lupasco şi fascinaţia contradicţiei

Deşi nu a intrat în rodajul exegetic din mediile academice şi intelectuale din Franţa sau din România, opera lui Stéphane Lupasco a exercitat mai degrabă o fascinaţie impresionantă în rândul unor cercuri artistice şi filologice, şi mai puţin în cele filozofice sau ştiinţifice. Privită în genera ca nonconformistă, filozofia lupasciană a intrigat prin cel puţin trei puncte de vedere: (1) regândirea logicii prin punerea în centru a terţului inclus; (2) provocatorul subtitlu dat cărţii Universul psihic – „Sfârşitul psihanalizei” (1979), într-o vreme când psihanaliza reprezenta prin Lacane centrul de greutate în mediile intelectuale franceze şi, nu în ultimul rând, (3) forţa sa de a crea un sistem filozofic, în sensul tare al conceptului, ce îşi fundamentează dimensiunile şi tezele prin schimbările radicale de paradigmă petrecute în sânul ştiinţelor în prima jumătate a secolului XX.

Stéphane Lupasco propune în cărţile sale un discurs mixt care pendulează între limbajul filozofic, cu ample demonstraţii logice în care se foloseşte din plin de simbolurile specifice acestui limbaj, şi cel deprins din fizică, incursiunile în universul cuantelor oferindu-i esenţele tari din care îşi hrăneşte sistemul. Aceste aspecte cumulate au stat la baza dificultăţilor de receptare a operei lupasciene. În România, opera filozofului francez de origine română a fost vizibilă mai ales prin traducerile lui Vasile Sporici şi prin interesul pe care l-a arătat Constantin Noica pentru acest mod inedit de a face filozofie. În 1982 a avut loc apariţie în limba română a cărţii Logica dinamică a contradictoriului, volum ce întruneşte fragmente din şase cărţi ale lui Lupasco, în traducerea şi cu postfaţa lui Vasile Sporici şi cu o prefaţa de Constantin Noica. Înfiinţarea „Institutului Ştefan Lupaşcu” de la Iaşi şi, mai ales aş zice, revenirea lui Basarab Nicolescu în România, au făcut ca opera lui Lupasco să iese din conul de umbră în care s-a aflat cred că numai din ignoranţă.

În atare condiţii, apariţia unei cărţi despre opera lui Stéphane Lupasco nu poate să fie decât de interes, mai ales când este urmarea unei teze de doctorat. În această ordine de idei Maria Michiduţă propune prin Dualismul antagonist, carte apărută în 2011 la Editura Aius, un demers ce urmăreşte îndeaproape, aşa cum o spune subtitlul, „deconstrucţia şi reconstrucţia dialectică” întreprinsă de Lupasco.

Cartea este construită din cinci capitole şi în două direcţii. Primul capitol, „Filozofia – conştiinţă a conştiinţei” debutează cu înscrierea filozofiei lui Lupasco în rândurile postmoderne şi surprinde procesul de generare a ideilor plasate în apropierea „gândirii slabe”. Astfel autoarea sesizează că „în acest context al demitizărilor şi fragmentărilor ontologice şi gnoseologice, Lupaşcu ne propune o deconstrucţie mai amplă şi mai radicală decât mulţi alţi filozofi postmoderni, întrucât vizează fundamentul însuşi al cunoaşterii tradiţionale – logica aristotelică – pentru a ne arăta apoi că se poate construi o onto-logică, o viziune holist-contextualistă, centrată pe valorizarea contradicţiei ca principiu structurant al realităţii”. Fraza citată rezumă întreaga structură a cărţii. Următoarele patru capitole sunt numite: „Reconstrucţia logică”, „Reconstrucţia ontologică”, „Reconstrucţia epistemologică” şi „Reconstrucţia etică”.

Deconstrucţia urmărită în prima fază a cărţii are ca temei postularea dualismului antagonist, sintagmă care presupune o mutaţie determinantă în evoluţia filozofiei. Catalogată în istoria logicii ca o nouă dialectică, sintagma încorporează o serie de concepte ce conduc la un punct în care contradicţia nu mai este în chip hegelian doar sursa lucrurilor, „ci însăşi materia lor şi nu mai are doar o valoare instrumentală, căci nu se poate resorbi, fie şi temporar, într-o sinteză”, după cum remarcă autoarea.

Maria Michiduţă vede în dualismul antagonic, în logica dinamică a contradictoriului şi în dialectica energetică nu un proces care are ca finalitate deconstrucţia, ci unul care, plecând de la deconstrucţie, propune o reconstrucţie ce are ca urmare o nouă legătură între subiect şi obiect, „într-un inedit paralelism logico-afectiv”. Metoda aplicată de autoare este ireproşabilă, din aceste premise reies într-o manieră silogistică ideile fundamentale ale lui Lupasco.

Volumul atinge punctele nevralgice ale filozofie lupasciene şi are meritul de a ordona deductiv etapele gândirii ce au dus, spre exemplu, la postulatul celor trei materii. Autoare surprinde cele trei dimensiuni pe care Lupasco le-a păstrat din gândirea anterioară pentru definirea materiei: „potenţialitatea aristotelică, rezistenţa leibniziană şi echivalenţa masă-energie einsteiniană” conştientă în acelaşi timp de faptul că autorul celor trei materii nu concepe existenţa unor elemente materiale ultime pentru că entităţile se succed, devenind tot mai subtile, şi se organizează în sisteme de sisteme, în sisteme de sisteme de sisteme etc. Pe această cale Lupasco ajunge la revelatoarea definiţie dată materiei: „un ansamblu şi o serie de sisteme pur energetice, orientate şi înzestrate cu o anumită rezistenţă”, definiţie discutată pe larg şi de autoare.

Cartea Mariei Michiduţă este o treaptă importantă în recunoaşterea filozofiei lui Stéphane Lupasco în mediile româneşti şi are meritul de a pune într-o nouă lumină revoluţionara operă. Cu un discurs bine articulat autoare propune o ordine organică a ideilor lupasciene şi descrie mecanismele gândirii aflate sub fascinaţia contradicţiei.

Gabriel Nedelea

Un spaţiu spiritual, un destin

Xenia Karo face parte din generaţia tânără deja afirmată a criticii de la noi. Programul său este unul bine conturat iar axiologia după care s-a ghidat a fost întotdeauna confirmată. M-aş referi, în primul rând, la rubrica sa din paginile Mozaicului intitulată „Fractali“ – vădită trimitere la geometria fractalică ce recunoaşte modele într-o dispunere aparent haotică – unde a analizat cu maximă obiectivitate cărţile de poezie de la noi, nu cu puţine reproşuri poate, fie că era vorba de debutanţi, fie de numele deja consacrate. De aceea cred că, şi probabil că mulţi sunt în asentimentul meu, Xenia Karo este printre puţinii critici care cunoaşte foarte bine fenomenul poetic autohton, fiind practic şi domeniul pe care l-a simţit cel mai aproape. Când îşi punea semnătura acum ceva ani pe coperta unei plachete de versuri (De jenă), cu siguranţă că nici cei mai şceptici dintre cei ce o cunoşteau nu se gândeau că în timp apariţiile ei în paginile revistelor ca poetă vor fi din ce în ce mai rare, cedând locul criticului atent, îngrijit, organizat. Deloc de mirare, aşadar, buna vecinătate cu poezia, trecerea de la saltul fără plasă la cel cu plasă dovedind, în esenţă, deprinderi în comun, dar este şi cel care poate lărgi aria prin diversitate şi complexitate. 

Despre Aventuri verticale, monografia dedicată lui Tiberiu Iliescu, s-ar putea  afirma că este o apariţie inedită dacă ne raportăm la cele spuse până acum. Este, însă, o carte scrisă sub semnul egalităţii cu sine iar în spatele acestui proiect se poate lesne ghici curiozitatea pentru o temă care ne vorbeşte nici mai mult nici mai puţin despre un destin al marginalităţii, căci „Cum poţi eşua într-un oraş de provincie, la fel poţi eşua şi într-o ţară precum România“ (p. 44). Acelaşi oraş provincial, adevărat personaj literar cum observă autoarea, este adesea caricaturizat de către Tiberiu Iliescu, acelaşi în care a trăit cu încruntare şi Ion D. Sîrbu, însă cu deosebirea că pentru cel din urmă a fost un spaţiu al exilului, o „insulă a şerpilor“, cum îi plăcea să spună pentru a sublinia ura şi voracitatea. Pentru Tiberiu Iliescu Craiova, „oraşul idioţilor solemni“, a însemnat nu doar întoarcerea în locul natal ci şi un veritabil spaţiu de manevră în care-şi putea pune în practică proiectele culturale. Tonul combativ îşi are şi el variaţiile sale pentru că este unul al includerii ci nu al excluderii şi trasează fine ţesături cu locul în ceea ce s-ar putea numi o ego-topo-grafie. Nu este lipsit, de asemenea, de accente mesianice generatoare de energii: „Eu sunt cu evadaţii care aspiră la libertate“ sau „Evadaţii sunt oameni iluminaţi“ etc.

Asociat cu Meridianul craiovean pe care l-a condus, Tiberiu Iliescu a fost întotdeauna subiect de dispută, recunoscut când ca autor reprezentativ printre avangardisţii de la noi când trecut la index printre codaşii mişcării. Ceea ce încearcă Xenia Karo este nu să „afilieze“ revista şi pe diriguitorul ei unui program avangardist căci, înainte de toate, Tiberiu Iliescu întruchipează un spiritus loci care-şi propusese „a crea un alt tip de atmosferă în Craiova şi de a da şansa publicării şi scriitorilor locali care, prin felul neconvenţional de a gândi actul scrisului creator, nu ar fi avut nici o şansă să se afirme în altă parte.“ (p. 62). De aici şi până la o dispută deschisă cu „personalităţile“ timpului nu mai era decât un pas. „Denunţul“ este violent şi îi vizează, printre alţii, pe Iorga, Nae Ionescu, Eliade, Cioran sau Zarifopol. Neînregimentarea, nonconformismul, antiacademismul dar, în egală măsură, verva, spiritul interogativ dau un profil aparte scriitorului. Un pasaj cum este acesta: „Ne întrebăm firesc ce a rămas, ce a trecut pragul duratei din acest spirit. – Ismul din suprarealism? Revista cu care ostentativ se identifica ori de câte ori avea ocazia? Perioada de directorat la Teatrul Naţional din Craiova? Îl punem acum în această monografie din patriotism local? Mărturiile despre vremurile pe care independent de voinţa lui le-a traversat?“ (p. 80) cuprinde nu doar un miez meditativ, dar anticipează şi un răspuns care ar fi unul simplu: reprezentativitatea, nivelul înalt pe care l-a impus un intelectual la noi. Şi, de ce nu, morala, pe care adesea o invoca.

Tipul de „comportament artistic“ (p. 111) pe care Xenia Karo îl identifică în capitolul „Îndepărtatul Celălalt“ traseză liniile unor afinităţi greu de omegenizat la prima vedere. Rilke, Cehov, Virginia Woolf sunt doar câteva dintre numele la care scriitorul craiovean s-a raportat şi pe care le-a popularizat în paginile Meridianului. Reuşita „receptării“ adecvate ţine de ştergerea graniţelor mentalitare pe care scriitorul provincial nu de puţine ori le-a forţat: „Am descoperit, adaugă autoarea, un intelectual printre puţinii fără prejudecăţi, care, o dată pornind demersul similianalitic, uită de caracteristici precum rasă, sex, naţionalitate.“ (p. 113). Cât de departe a mers cu proiectele sale culturale şi cât de dezinteresat ne dăm seama din „Celălat, (ne)cunoscutul“. A vorbi despre Poeţii fără identitate poate fi o alegere perdantă chiar şi pentru eseistul de azi. Cu toate acestea, unele nume, cum ar fi cel al lui Max Blecher sau Anton Holban, au urcat, vedem lesne, destul de bine în piramida valorilor.

Xenia Karo surprinde cu precizie de analist legăturile lui Tiberiu Iliescu cu locul şi cu celălat. E posibil, ca scriitor „provincial“, să întâlneşti aceleaşi provocări, dar, mai mult ca sigur, e posibil să găseşti şi o parte dintre soluţii în paginile unei astfel de cărţi. Fraza alertă, inteligentă şi verbul tăios fac din monografia de faţă una mai mult decât interesantă. Ar fi bine să vedem un pasaj din ceea ce autoarea subintitulează „în loc de încheiere“: „Cantitativ, Tiberiu Iliescu nu este un scriitor reprezentativ, nici din perspectiva legitimării de către Celălalt, nici măcar din perspectiva autolegitimării. Este un spirit reprezentativ, în măsura în care această trăsătură derivă din dubla sa condiţie de marginal al unei provincii, dar de central al unei atitudini, ale unui spirit al vremii. Este reprezentativ în măsura în care scriitorul a reuşit să-şi atingă obiectivul prim, acela de a concedia circumstanţa.“ (p. 158). Şi oare nu este acesta secretul intelectualului de cursă lungă?

Silviu Gongonea

Xenia Karo, Aventuri verticale. Studiu monografic – Tiberiu Iliescu, Editura Aius, Craiova, 2006.