Noua carte a lui Constatin M. Popa, Îngerii provizorii (Editura Aius, Craiova, 2010), scoate în evidenţă capacitatea criticului literar de a face o analiză de profunzime a fenomenului literar pe patru niveluri: narativ („Repere epice”), poetic („Gradaţii lirice”), eseistic („Filtre critice”) şi diaristic („Orizont memorialistic”). Dar, înainte de a explora cele patru faţete ale scriiturii, criticul ne oferă o serie de eseuri (grupate sub titlul de „Atitudini”) ce ne dezvăluie detalii semnificative ale spiritului critic în literatură, în viaţă şi, mai interesant, ceea ce se află pe puntea dintre viaţă şi literatură: un bun exemplu în acest sens este textul despre legea catedralei („în vastitatea ei nu te poţi rătăci!”), cel despre spiritul textului („recuperarea contingentului prin ficţionlizare”) sau cel ce vizează sensul alternativei (neopaşoptismul şi noile provocări ale prezentului).
Prima parte a studiului este dedicată prozei contemporane şi curpinde cincisprezece microeseuri. Referindu-se la personajul Ovidiu din romanul lui Marin Mincu (Moarte la Tomis), criticul surprinde forţa unui om dezgustat de cultul plăcerii care domina Roma şi, mânat de propria dorinţă interioară, se retrage la Tomis unde, iniţiat de Aia în ritualurile zamolxiene învaţă să moară – moment narativ ce ne aminteşte de incipitul din Odă (în metru antic) care sugerează că momentul morţii este un moment esenţial pentru cunoaşterea de sine. Captivantă este şi meditaţia asupra romanului Provocatorul de Bujor Nedelcovici presărată de străfulgerări critice menite să releve esenţa discursului epic („Despuierea de suflet prin intelect este ritmată de sex”) şi care se finalizează cu o tipologizare categorică („Bujor Nedelcovici gândeşte ca un atenian, dar scrie ca un metec dedat la reţelele democraţiei.”). În analiza pe care o face romanului Copilul partidului de Marin Beşteliu, Constatin M. Popa subliniază capacitatea romancierului de a depăşi rutinele de evocare a tipologiei activistului de partid, reprezentată de Baldovin, secretar de propagandă al unei judeţene de partid. Capacitatea de introspecţie a personajului, conştientizarea fragilităţii ce caracterizează propriul statut social, descrierea modului în care personajul, el însuşi produs al unui sistem totalitar, se interoghează pe sine despre “fezabilitatea” acestui sistem social şi politic, fac din acest roman politic un mod fascinant de demascare a mecanismelor ce puneau în mişcare atât motivaţiile psihologice, cât şi pe cele sociologice într-o perioadă istorică ce deja pare de neînţeles pentru tinerele generaţii.
Cea de-a doua parte a volumului, dedicată poeziei (cuprinzând opt texte), se deschide cu un remarcabil microeseu despre poezia lui Andrei Codrescu din volumul Instrumentul negru. Ipostaziindu-se într-un “personaj” feminin, poetul american de origine română reface traseul interior propriu vârstei dominate de „căderea în roşu” şi de „surâsul lui Stalin”, dedublare care îi permite să reactiveze în sine puteri specifice animei ca inocenţa, compasiunea, ruşinea, acceptarea etc. Rafinamentul hermeneutic atinge apogeul în momentul în care chiar şi folosirea interjecţiei „Ha!” nu scapă ochiului critic, ea marcând „agresiunea cotidianului corupt” într-o exclamaţie „de un atât de specific şi special energetism ardelenesc”. De asemenea, printre poeţii ce reţin atenţia criticului sunt şi Nicolae Labiş (pornind de la studiul lui Lucian Raicu din 1977, Constatin M. Popa reafirmă balcanismul ideatic şi poetic venit pe filieră muntenească prin contactul cu poezia lui Ion Barbu), Nicolae Breban cu „hârjoana metafizică supravegheată de un demon ironic”, Carmen Firan („levitaţii, imponderabilităţi, onirism bine temperat”) sau Ion Monoran („Poezia – motocicletă sub piele”).
Secţiunea dedicată eseisticii şi criticii literare este cea mai consistentă, ea având peste două zeci de reprezentaţi cuprinşi în acest volum. Scriind despre volumul lui H.-R. Patapievici menit să ne dezvăluie „cum arăta cu adevărat lumea lui Dante”, criticul craiovean subliniază originalitatea lucrării în discuţie: pe lângă cele patru tipuri medievale de hermeneutică, intervine în discuţie şi dimensiunea matematică. Miza studiului lui Patapievici este, astfel, adusă pe un nivel mediu de accesibilitate: dubla reprezentare vizuală a Empireului (cosmologică – sub forma celor nouă cercuri concentrice – şi mistică, ca roză divină) din Divina Comedie transpune la nivel vizual, chiar şi prin ilustraţiile ce însoţesc cartea apărută la editura Humanitas, ceea ce Einstein afirma în teoria generală a relativităţii, anume că universul este o hipersferă. În continuare, fie că este vorba de Nicolae Manolescu, Ion Simuţ, Nicolae Balotă, Gheorghe Grigurcu sau Paul Cernat, de cele mai multe ori Constatin M. Popa defineşte metodologia operei critice analizate, adâncindu-se în profunzimile travaliului hermeneutic prin sublinierea nuanţelor definitorii şi a punctelor sensibile care ar putea fi îmbunătăţite la o eventuală reeditare a lucrărilor vizate de autor.
Ultima parte cuprinde o serie de figuri reprezentative ale memorialisticii româneşti, asociate cu diferite aspecte ale operei lor, printre care se numără fascinanta poveste a avatarurilor Ţiganiadei lui Budai-Deleanu, „ideile faptelor” iluministului Eufrosin Poteca sau „mitologia obosită” care ocultează sensul tradiţional al operei sadoveniene. În viziunea lui Constatin M. Popa, aşa cum reiese din cea de-a douăsprezecea cartea a sa, criticul este un mesager al ierarhiilor valorice, un intermediar între sensul profund al operei şi lectura neprofesionistă a cititorului neavizat, un protector al universului livresc, un revelator al Sensului într-o lume consumeristă, încurajată să digere informaţia fără a o mai mesteca. Repetiţia este un exerciţiu bun spre eternitate, afirma undeva Vasile Lovinescu; oricât de provizoriu ar fi, spiritul critic autentic rămâne un imperativ al culturii române contemporane!
Petrişor Militaru
Constatin M. Popa, Îngerii provizorii, Editura Aius, Craiova, 2010.
Blogul Editurii Aius 