Singurătatea trebuie să fi fost pe deplin conştientizată la vechii greci. Pentru că în ei coexistau două forţe care se potenţau reciproc, dar nu se actualizau reciproc: „forţa de creaţie” şi „forţa de distrugere”. Lipsa acestei potenţializări şi actualizări, în acelaşi timp, exclude existenţa unui echilibru între cele două forţe, ceea ce duce inevitabil la „naşterea unui profil schizoid”, observaţie foarte corectă a Mirelei Cioabă:…„singurătatea dezarmează raţiunea prin capacitatea ei de a potenţa deopotrivă forţa de creaţie, dar şi pe cea de distrugere; coexistenţa acestor forţe cărora le atribuim de regulă contrarietatea este amprenta inconfundabilă a personalităţii schizoide”. De altfel, singurătatea eroului tragic vine tocmai din ruptura dintre cele două stări, ruptură care produce închiderea în sine a eroului tragic. Singurătatea este cochilia omului.
Mi se pare foarte interesantă interpretarea pe care o dă Mirela Cioabă conceptului de singurătate: „Încercând să afle ce vină poartă ei înşişi pentru nedesăvârşirea lor şi a lumii, (firile meditative) se retrag cu smerenie în singurătate, tot aşa cum inofensivul melc, atunci când se simte ameninţat, se retrage în cochilia sa, a cărei spirală ar vrea parcă să învingă forţa gravitaţiei. Adaos dur al unui corp fragil, cochilia pare a fi o povară stranie menită să tortureze, nicideum să apere… Dacă pentru melc cochilia este pavăza trupului, singurătatea poate deveni pentru om un adăpost al spiritului. Dacă putem afirma cu certitudine că melcul este singurul locuitor al straniei sale locuinţe, mai putem oare susţine cu aceeaşi tărie că şi singurătatea omului este populată doar de el însuşi?” (p.22) Întrebarea pe care Mirela Cioabă o deschide în acest context are şi un răspuns. Nu. Omul nu este singur în singurătatea lui pentru că în câmpul de forţă al singurătăţii se află sinele ca alteritate. Alteritatea, sau frica de singurătate, aş îndrăzni să spun, este cea care face ca „omul să depăşească graniţele blândului şi îndurătorului spaţiu pământesc şi să se îndrepte spre neînchipuitele spaţii celeste”. Depăşirea spaţiilor telurice este posibilă prin invocarea Imaginaţiei, singura care poate stabili punţi de echilibru între ceea ce este real şi ceea ce este realitatea raţională. Imaginaţia diminuează astfel teama de singurătate – acest „monstru proteic de care omul este hărţuit în permanenţă şi de care nu poate scăpa niciunde: nici în cer, nici pe pământ”.
Dacă în plan metafizic, singurătatea este cochilia eroului antic, în plan fizic cetatea este cea care îndeplineşte această funcţie: „Orice veşmânt politic ar fi îmbrăcat la un moment dat polis-ul, el nu a pierdut niciodată esenţialul: cetatea îi aparţine individului în aceeaşi măsură în care el însuşi îi aparţine ei. Între cetăţean şi cetate există o legătură spirituală indestructibilă, al cărei devotament îl constituia devotamentul reciproc” (p.30).
Cetatea-cochilie este o coexistenţă a sacrului şi profanului, cetate care în interpretarea homerică, după cum observă autoarea, devine „o cetate de basm şi un imperiu al orgoliilor”. „Sacrul se contopeste cu profanul”, ceea ce corespunde perfect cu religiozitatea grecului antic: …„oricât de cucernic ar fi fost, grecul antic s-ar fi dăruit zeului în care credea în aşa fel încât să se desprindă din orizontalitatea care-l condiţiona” (p 51).
Aşadar, Mirela Cioabă construieşte o triadă prin care explică într-un mod original singurătatea eroului tragic: cochilie-singurătate-cetate. Cochilia-cetate devine o povară care protejează şi torturează în aceeaşi măsură, fără a face loc unei căi de mijloc. De aceea eroul antic sfârşeşte tragic prin limitarea condiţiei sale la o lume construită pe legile excluderii: „Obligaţi să trăiască simultan în două lumi diferite, (eroii tragici n. n.) vor sfârşi prin a nu fi cu adevărat în niciuna dintre ele, ci într-o a treia, confuză, chinuitoare, căreia nimeni nu poate pretinde că i-ar cunoaşte adevărata faţă” (p.20).
Eroii antici sunt fiinţe incomplete, nici pe deplin zei, nici pe deplin oameni. Prometeu poartă cu sine povara unei suferinţe pe măsura firii sale divine: „nelimitată, crâncenă şi absurdă. Oedip va „constata cu perplexitate că, la răspântia dintre planul existenţial iniţiat de sine însuşi şi planul existenţial predestinat, existenţa sa autentică este, pentru un răstimp, anulată” (p.173). Electra cade pradă propriei singurătăţi, „singurătatea unui suflet părăsit până şi de zei” (p.134). Hecuba „pătrunde fără să privească în urmă în ţinuturile singurătăţii totale, de unde a pierit cu totul urma caldă a fiinţei umane” (p.154). Medeea se autoexilează într-o „singurătate tragică în care nu se mai avea nici pe sine însăşi” (p.162). Pentru Antigona singurătatea devine „o prielnică pregătire pentru moarte” (p.190). Singurătatea Ifigeniei este „o singurătate dominată de luciditate” (p.195).
Altfel spus, singurătatea eroului antic se datorează căderii din starea de graţie în starea trezirii conştiinţei.
Luiza Mitu
Mirela Cioabă, Singurătatea eroului tragic. Eschil, Sofocle, Euripide, Editura Aius, Craiova, 2011, 215 p.
Blogul Editurii Aius 