Monthly Archives: February 2011

Spaţiul repliat în om

Am citit poezia lui Silviu Gongonea ca pe un joc al spaţialităţii, ca pe o luptă continuă a sinelui de a „respira  ce vine din rest”, de a-şi găsi „liniştea aceea împăturită” într-o intimitate care să echilibreze cele două pendulări ale eului poetic: între un „înlăuntru” şi un „afară”. Silviu Gongonea recurge la o reverie minuţioasă de locuire a unui spaţiu repliat în acelaşi ungher cu eul liric care, într-un final, se repliază în sine. Cele trei dimensiuni pe care le explorează în poezia sa, nu fără o teama ascunsă de dezrădăcinare a fiinţei, sunt: „satul urban”, Drăgăşaniul, garsoniera de la etajul trei şi „sufletul meu chircit într-un colţ”.

Prima parte a volumului, intitulată „Încălzirea mâinilor”, familiarizează cititorul cu atmosfera oraşului locuit de cuplul Silviu-Elena, acest Drăgăşani care „nici nu le place, nici nu le displace”. Parcurgând poemele am încercat eu însămi să localizez poetul într-un spaţiu de repaos care să-mi permită o distanţare suficientă pentru un ochi critic. Acest exerciţiu a fost un fiasco pentru că poetul se comportă „de parcă / de la un timp / nu aş mai încăpea în nimic.” O senzaţie de claustrare sugrumă eul , fiinţa sa este închisă în exterior. Eul suprasaturat de spaţiul mahalalei devine o povară, „port lumea asta în spate /ca pe un sac plin cu sticle de plastic”. Senzaţia de claustrare se amplifică de la un poem la altul:  “Devenea tot mai greu/ să privim căruţele ţiganilor/ încărcate cu butoaie stricate, / un fel de apăsare ce ne sugrumă / şi toate având un nume”.

Poezia lui Silviu se naşte dintr-o acumulare de trăiri care poartă pecetea „neglijenţei lucrurilor” . În faţa lor poetul rămâne la fel de indecis ca în alegerea dintre „două morţi.în afara sau înlăuntrul lui Dumnezeu.” Această dialectică înlauntru-afară pe care o experimentează poetul duce la o frântură a eului, la o diseminare a spaţiilor sale intime. Diseminarea este foarte subtil inserată în textele sale şi ţine de o reverie a rememorării.  Metafizica  timpului devine la fel de simplă ca un joc de pinball în care prezentul  concret şi trecutul abstract se contopesc în aceeaşi imagine: spaţiul intrauterin. Poetul experimentează astfel un minimum al celui mai intim refugiu posibil: „cerul se curbase / ca şi cum cineva împingea placenta cu palmele”.

Odată cu poemul „Camuflaj în peisaj” poetul iese din spaţiu, il pune în afara sa, pentru ca fiinţa ce meditează să fie liberă în gândire. „camuflarea în peisaj / cu milioane de gesturi- n-am / ştiut, fireşte, că o cafea îţi poate oferi o distanţă benefică- stând / în dosul unui paravan de sticlă / cu simţurile încordate”. Totuşi, când „lumea ar putea rămâne acolo”, în afara sa, poetul se încăpăţânează să rămână prizonier al spaţiului exterior, conştientizând cu spaimă că “în noi e locul”.Trecerea de la prima la a doua parte a volumului, intitulată „În dosul unei pojghiţe”, se face discret, firesc, păstrând aceeaşi tonalitate a confesiunii sincere de care pomeneşte şi poetul Ioan Moldovan. Spaţiul pe care îl experimentează acum este „camera noastră / închiriată de la etajul trei/ unde cuplul Silviu-Elena şi-a pus toată dragostea. Pentru un moment acest spaţiu intim pare să-i ofere poetului senzaţia de linişte si de echilibru după care nutreşte în prima parte a volumului. Aici se simte protejat. Spaţiul este dominat de prezenţa iubitei: „Gesturi care îmi umplu ziua / mărunţişuri bune de păstrat: / îmi încalţă şosetele, / îmi îmbracă / ajungându-i până la genunchi tricoul second-hand.pe el / stă scris / cu litere de o şchioapă”. O senzaţie de claustrare îl pândeşte însă şi aici, în ceasurile când iubita anunţă că vrea să doarmă: „oricât vom apăsa / cu faţa în geam / tot nu o să ieşim. mirosul / ne taie respiraţia”. În aceste momente eul poetic se camuflează în toate dimensiunile spaţiului exterior, „îmi trag pielea peste un orăşel / bolnav, / ridurile se întind “, rememorându-l în cuvânt. : „În ultimul ceas / aş vrea să nu existe greşeli. Pornesc, verific, / rememorez. Aş vrea / să nu îmi fi scăpat nimic / cât stau cu mine. În întuneric / vorbesc încet, / aprind becul cel mic. / pielea de pe faţă / pe vârfuri / trage uşa din dos” .

Silviu Gongonea este un poet care îşi urmăreşte paşii cu mare atenţie, ştie exact cum trebuie şi ce trebuie să scrie. Fiecare etapă a liricii sale este o permanentă căutare a unui ritm interior care să se plieze perfect pe structura versului. Tânărul poet trebuie să se gândească la tot „ca la un cuvânt care m-a sărutat în somn”. Căci mai întâi de toate, Silviu Gongonea îşi visează poemele, acele „bucăţi de carne bine tranşate / pe oasele albe”. Spaţiul exterior îşi pierde claritatea, fiinţa poetului se exilează în spaţiul oniric al unor multiple posibilităţi de a fi: „Stau pe scaun în dosul unei pojghiţe, privesc. / aş putea să încap într-un bec. Simt asta / când se zguduie geamurile / de la motoarele camioanelor. / deschid gura / să nu mi se înfunde urechile” Cu acest ultim poem se face trecerea fireasca la ultima parte a volumului, intitulată „Un loc mic”. Aici se percepe cel mai bine ambivalenţa înlauntru-afară. Într-o primă fază eul poetic încearcă o ieşire fizică din spaţiul căminului actual care îl sufocă „simt că locul ăsta mă strânge. / o să ne găsim altul”. Un spaţiu care strânge nu-ţi mai lasă posibilitatea de mişcare. Poetul încetează să mai viseze. Reveria lui se opreşte din dispreţ pentru vechiul loc. Schimbarea lui este vitală. „ne căutam o locuinţă / şi ce rămâne acolo se face mic si dispare”… viata noastră trăieşte în altă parte”. Aici se produce ruptura eului.  Casa actuală nu mai corespunde cu cea onirică. Retragerea în sine este inevitabilă în acest caz: „mă separ de tot / ce nu încape în cameră” . Spaţiul în care visează poetul este „un loc mic, /atât de mic / încât să-l poţi ascunde / în cutele creierului “.   În acest loc oniric eul se simte în sfârşit la el acasă. Abia acum este posibilă împăcarea cu sine însuşi. Ieşirea din spaţiul fizic are mai totdeauna un factor extern: “când nu îmi merge bine / mă retrag într-un colţ al minţii / o fereastră prin care / intra mult soare”.  Retragerea în sine însuşi poartă pecetea unui negativism inevitabil. Poetul restrânge viaţa, o ascunde, negând astfel universul. Fiinţa, în interiorul ei, îşi digeră încet neantul: „trebuie să te descurci singur cu vidul acesta / cine ştie de ce fiară păzit”. Toate spaimele, nemulţumirile de peste zi dispar. Fiinţa ezită „posibilitatea de a fi„ într-un spaţiu fizic închizându-se în amintirea unor momente de retragere în sine. În astfel de momente, Silviu Gongonea îşi poate asculta cel mai bine tăcerea gândurilor: „am tăcut ca să putem auzi, / am încuiat uşile / să nu scăpam ceva”.

Silviu Gongonea se dovedeşte a fi un poet extrem de curios, un poet căruia îi place să se mişte printre lucruri, să le înţeleagă mecanismul de formare şi apoi să le dea un nume în poezia sa. În fond, Drăgăşaniul, numele spaţiului în care a luat naştere, locul  aceasta care a devenit închisoarea fiinţei sale, închisoare din care „cuvântul s-a ridicat  într-o beregată tăiată” şi a prins viaţă în vers, rămâne legat de poet ca o superstiţie. Am apreciat la Silviu Gongonea în special acea curiozitate provocatoare de a putea să-şi citească oraşul în versul altui poet: „E 16.20, când bărbaţii sunt neatenţi/ există două cârciumi,/ vinul se scurge direct de pe deal,/ hop în tertecuţa semiurbană./ iar eu trebuie să mă gândesc la tot/ ca la un cuvânt care m-a sărutat în somn./ dragăşanicity, zi cenuşie./ vom rămâne legaţi ca o superstiţie./ mă tot întreb ce ar fi putut scrie un poet/ adevărat/ despre un asemenea loc,/ un poet plin de simţul măsurii/ exaltat sau nu/ de tobele ploii în burlanul de tablă,/ visând la ceva mai curat şi mai uscat”.

Luiza Mitu

Silviu Gongonea, Încălzirea mâinilor, Editura Aius, Craiova, 2010.

Advertisements

„Îngerii provizorii” ai universului livresc

Noua carte a lui Constatin M. Popa, Îngerii provizorii (Editura Aius, Craiova, 2010), scoate în evidenţă capacitatea criticului literar de a face o analiză de profunzime a fenomenului literar pe patru niveluri: narativ („Repere epice”), poetic („Gradaţii lirice”), eseistic („Filtre critice”) şi diaristic („Orizont memorialistic”). Dar, înainte de a explora cele patru faţete ale scriiturii, criticul ne oferă o serie de eseuri (grupate sub titlul de „Atitudini”) ce ne dezvăluie detalii semnificative ale spiritului critic în literatură, în viaţă şi, mai interesant, ceea ce se află pe puntea dintre viaţă şi literatură: un bun exemplu în acest sens este textul despre legea catedralei („în vastitatea ei nu te poţi rătăci!”), cel despre spiritul textului („recuperarea contingentului prin ficţionlizare”) sau cel ce vizează sensul alternativei (neopaşoptismul şi noile provocări ale prezentului).

Prima parte a studiului este dedicată prozei contemporane şi curpinde cincisprezece microeseuri. Referindu-se la personajul Ovidiu din romanul lui Marin Mincu (Moarte la Tomis), criticul surprinde forţa unui om dezgustat de cultul plăcerii care domina Roma şi, mânat de propria dorinţă interioară, se retrage la Tomis unde, iniţiat de Aia în ritualurile zamolxiene învaţă să moară – moment narativ ce ne aminteşte de incipitul din Odă (în metru antic) care sugerează că momentul morţii este un moment esenţial pentru cunoaşterea de sine. Captivantă este şi meditaţia asupra romanului Provocatorul de Bujor Nedelcovici presărată de străfulgerări critice menite să releve esenţa discursului epic („Despuierea de suflet prin intelect este ritmată de sex”) şi care se finalizează cu o tipologizare categorică („Bujor Nedelcovici gândeşte ca un atenian, dar scrie ca un metec dedat la reţelele democraţiei.”). În analiza pe care o face romanului Copilul partidului de Marin Beşteliu, Constatin M. Popa subliniază capacitatea romancierului de a depăşi rutinele de evocare a tipologiei activistului de partid, reprezentată de Baldovin, secretar de propagandă al unei judeţene de partid. Capacitatea de introspecţie a personajului, conştientizarea fragilităţii ce caracterizează propriul statut social, descrierea modului în care personajul, el însuşi produs al unui sistem totalitar, se interoghează pe sine despre “fezabilitatea” acestui sistem social şi politic, fac din acest roman politic un mod fascinant de demascare a mecanismelor ce puneau în mişcare atât motivaţiile psihologice, cât şi pe cele sociologice într-o perioadă istorică ce deja pare de neînţeles pentru tinerele generaţii.

Cea de-a doua parte a volumului, dedicată poeziei (cuprinzând opt texte), se deschide cu un remarcabil microeseu despre poezia lui Andrei Codrescu din volumul Instrumentul negru. Ipostaziindu-se într-un “personaj” feminin, poetul american de origine română reface traseul interior propriu vârstei dominate de „căderea în roşu” şi de „surâsul lui Stalin”, dedublare care îi permite să reactiveze în sine puteri specifice animei ca inocenţa, compasiunea, ruşinea, acceptarea etc. Rafinamentul hermeneutic atinge apogeul în momentul în care chiar şi folosirea interjecţiei „Ha!” nu scapă ochiului critic, ea marcând „agresiunea cotidianului corupt” într-o exclamaţie „de un atât de specific şi special energetism ardelenesc”. De asemenea, printre poeţii ce reţin atenţia criticului sunt şi Nicolae Labiş (pornind de la studiul lui Lucian Raicu din 1977, Constatin M. Popa reafirmă balcanismul ideatic şi poetic venit pe filieră muntenească prin contactul cu poezia lui Ion Barbu), Nicolae Breban cu „hârjoana metafizică supravegheată de un demon ironic”, Carmen Firan („levitaţii, imponderabilităţi, onirism bine temperat”) sau Ion Monoran („Poezia – motocicletă sub piele”).

Secţiunea dedicată eseisticii şi criticii literare este cea mai consistentă, ea având peste două zeci de reprezentaţi cuprinşi în acest volum. Scriind despre volumul lui H.-R. Patapievici menit să ne dezvăluie „cum arăta cu adevărat lumea lui Dante”, criticul craiovean subliniază originalitatea lucrării în discuţie: pe lângă cele patru tipuri medievale de hermeneutică, intervine în discuţie şi dimensiunea matematică. Miza studiului lui Patapievici este, astfel, adusă pe un nivel mediu de accesibilitate: dubla reprezentare vizuală a Empireului (cosmologică – sub forma celor nouă cercuri concentrice – şi mistică, ca roză divină) din Divina Comedie transpune la nivel vizual, chiar şi prin ilustraţiile ce însoţesc cartea apărută la editura Humanitas, ceea ce Einstein afirma în teoria generală a relativităţii, anume că universul este o hipersferă. În continuare, fie că este vorba de Nicolae Manolescu, Ion Simuţ, Nicolae Balotă, Gheorghe Grigurcu sau Paul Cernat, de cele mai multe ori Constatin M. Popa defineşte metodologia operei critice analizate, adâncindu-se în profunzimile travaliului hermeneutic prin sublinierea nuanţelor definitorii şi a punctelor sensibile care ar putea fi îmbunătăţite la o eventuală reeditare a lucrărilor vizate de autor.

Ultima parte cuprinde o serie de figuri reprezentative ale memorialisticii româneşti, asociate cu diferite aspecte ale operei lor, printre care se numără fascinanta poveste a avatarurilor Ţiganiadei lui Budai-Deleanu, „ideile faptelor” iluministului Eufrosin Poteca sau „mitologia obosită” care ocultează sensul tradiţional al operei sadoveniene. În viziunea lui Constatin M. Popa, aşa cum reiese din cea de-a douăsprezecea cartea a sa, criticul este un mesager al ierarhiilor valorice, un intermediar între sensul profund al operei şi lectura neprofesionistă a cititorului neavizat, un protector al universului livresc, un revelator al Sensului într-o lume consumeristă, încurajată să digere informaţia fără a o mai mesteca. Repetiţia este un exerciţiu bun spre eternitate, afirma undeva Vasile Lovinescu; oricât de provizoriu ar fi, spiritul critic autentic rămâne un imperativ al culturii române contemporane!

Petrişor Militaru

Constatin M. Popa, Îngerii provizorii, Editura Aius, Craiova, 2010.

Autori reprezentativi ai literaturii germane din România

Mărgele de sticlă este cel de-al doilea volum al lui Cosmin Dragoste. Acesta strânge la un loc articole publicate între anii 2000-2008 în diferite reviste, lucrări ce au ca numitor comun literatura germană din România, în direcţia căreia autorul şi-a focalizat atenţia încă din timpul studiilor universitare. Literatura germană din România are, înainte de toate, un caracter politic; acesta a fost şi unul dintre motivele care i-au atras pe cititorii occidentali şi de care scriitorii germani din ţara noastră au ştiut să se folosească, pentru că până la urmă era singura lor şansă de a atrage atenţia asupra literaturii din est, şi să se apropie cât mai mult de literatura occidentală. Cartea ne prezintă doar câţiva dintre aceşti scriitori, cărora li s-a recunoscut valoarea, de cele mai multe ori după ce în prealabil au fost aplaudaţi în străinătate. Cosmin Dragoste consemnează: „Literatura germană din România a fost denumită, de către unii critici, „a cincea literatură germană” (adică alături de cele din RFG, RDG, Austria şi Elveţia). Titulatura, în ciuda controverselor pe care le-a născut (deoarece, în mintea fiecăruia, se face o asociere cu „a cincea coloană”) confirmă statutul important dobândit de această literatură. Iar faptul că nu a rămas un fenomen marginal, exotic, provincial (precum literatura germană din America de Sud, Kazahstan, Ungaria, etc) a avut drept cauză tocmai raporturile sinuoase dublu centrate.”

Ciclul prezentării acestor scriitori începe prin analizarea personajului principal din cartea lui Franz Hodjak, Der Sängerstreit, pe care îl reperează şi în alte opere literare, încât se pune problema dacă acest personaj nu a existat, de fapt, şi în realitate. După lecturarea acestui roman, am rămas cu o mare simpatie faţă de Klingsor, personajul romanului incredibil de bine construit, dar care din păcate nu s-a tradus încă în limba română, aşa cum nu a fost nici Grenzsteine. Înainte de a trece mai departe, trebuie subliniat că scriitura acestor autori se bazează în primul rând pe realitatea istorică din România comunistă, pe care fiecare o înfăţişează prin prisma propriilor percepţii şi experienţe.

Cel de-al treilea capitol îl aduce în prim-plan pe Alfred Kittner, scriitor bucovinean, care în timpul opresiunilor antisemite, a fost deportat împreună cu ceilalţi evrei din Bucovina, în lagărele de peste Bug, de unde începe să pună pe hârtie, cu luciditate, momentele petrecute acolo. „Kittner nu rămâne niciodată cantonat în întunericul evenimeţial. Momentele de maximă tensiune se dizolvă rapid prin relatări savuroase, care întrerup lanţul întâmplărilor dramatice. Alfred Kittner câştigă, astfel, atât în veridicitate (construind prin roman o lume analogă celor trăite) şi, implicit, în credibilitate (dând o şi mai mare intensitate evenimentelor narate). Cum spuneam, scriitorul nu este niciodată subiectiv, nu idealizează, nu trece nimic sub tăcere. Nu acuză unilateral. Pe lângă torţionarii români şi germani, inumani până dincolo de o anumită limită, există români şi germani pentru care, dincolo de etnic, contează doar umanitatea”. Tot aici este rezumată foarte bine istoria Bucovinei şi problema antisemitismului de după ’39. Cartea dezbătută în următorul capitol aparţine lui Isak Weiβglas, tatăl poetului Immanuel Weiβglas. Cosmin Dragoste spune despre Steinbruch am Bug. Bericht einer Deportation nach Transnistrien că este un exemplar foarte rar, care nu-şi revendică virtuţi literare, ea fiind mai degrabă un raport despre situaţia din lagăre.

Tot tema deportării apare şi în jurnalul lui Mirijam Korber Bercovici – Deportiert (Deportată). „Mirijam Korber probează o maturitate de gândire incredibilă la numai 18 ani. Rafinamentul intelectual se combină cu un umor fin, subtil, cu judecăţi de valoare juste, cu observaţii pertinente. La tânăra Mirijam, viaţa este axată în special pe dimensiunea introspectivă. Este unul din rarele jurnale de acest gen în care accentul cade preponderent pe scrutarea cu acribie a propriului univers de gândire şi simţire.” O piesă literară, valoroasă mai ales din punct de vedere al informaţiei cu caracter istoric, este şi scrisoarea trimisă de evreica Klara Schächter fraţilor ein din America.

Alfred Gong scapă prin diferite tertipuri de deportare şi se autoexilieaza în America. Poetul împarte şi el soarta colegilor de generaţie – aproape necunoscut în România este primit cu braţele deschise de către nemţi. Autorul Mărgelelor de sticlă spune despre lirica lui Gong ca „nu devine mistică sau hermetică, precum a lui Paul Celan, fostul său prieten. Nuanţele hermetice provin de la modalitatea de reinterpretare a lumii, de la permanentele şanjări între paliere ontice (sacru-profan).” Capitolul dedicat lui Alfred Gong este presărat cu câteva poeme ale scriitorului din care redau unul la întâmplare „Cât costă Manhattan-ul?/ Visele sunt gratis. Cine visează lucid/ osă realizeze ceva”. („Greenhorn blues”)
Anemona Latzina autoarea volumelor de versuri Was man heute so dichten kann (Ed. Dacia,1971) şi Tagebuchtage (Berkin, 1992), este o figura pitorească şi de mare impact pe scena literaturii germane din România. Despre ea spune Richard Wagner că e singura pe care o recunoaşte ca predecesor în cadrul acestui gen de literatură. Membră a Aktionsgruppe Banat, Anemona Latzina scrie, aşa cum spune şi titlul volumului publicat în România, despre ce se poate scrie – situaţia istorico-politică de la ora aceea. Articolul lui Cosmin Dragoste despre aceasta se încheie cu un poem destul de resemnat al acesteia: „Dar asta-i ţara în care trăiesc./ Ăştia-s oamenii.// Iarba-i verde./ Zăpada-i albă./ Ceru-i înalt./ Poporul colaborează.// Dar ăştia-s oamenii./ Oamenii din ţara în care trăiesc.”

Rolf Bossert, căci el este amintit în capitolul al nouălea, este o figură mai cunoscută în peisajul literar autohton, acest lucru survenind morţii sale, asupra căreia planează încă misterul. El se sinucide în anul 1986, o decizie ciudată dacă analizăm circumstanţele. Reuşeşte să fugă cu mare greutate din România şi, în momentul în care ajunge pe pământ german, se sinucide. Motivul care ar putea sta la baza acestei decizii, este sentimentul ca nu aparţinea nici uneia dintre cele două ţări – România ostilă şi Germania străină. Autorul volumului discutat aici, ridică însă şi o altă ipoteză, despre care s-a mai speculat: „Oficial, s-a avansat ipoteza sinuciderii, poetul, se presupune, aruncându-se de la fereastră. Nu puţine voci au acuzat însă o crimă, din partea organelor represive din România. Şi nu ar fi deloc imposibil, mai ales că imi răsună în minte o frază recurentă în opera Hertei Müller, pe care securiştii i-au şoptit-o la ureche, atunci când a părăsit România: „Punem mâna pe tine, oriunde ai fi!”. Următorul articol, contrazice ipoteza crimei, prin referire la ezoterism şi la faptul că Rolf Bossert ar fi atins un nivel superior de cunoaştere, pentru că, din câte se pare, acesta şi-ar fi prezis moartea în următorul poem: „[…]Eu/ mă prăbuşesc pe asfalt şi/ cad pe lume. Frigul// Taie maxilarul/ În două. Acum/ În gură îmi locuieşte/ O ciorbă cântătoare. Ochiul” (Cântec rănit).

În altă parte Cosmin Dragoste se referă la Werner Söllner, scriitor mult premiat în Germania şi în Romînia. Ne sunt prezentate recenzii la volumele Kopfland.Passagen (Ed. Suhrkamp,1988) şi Der Schlaf des Trommlers (Ed. Ammann, 1992). Sunt de asemenea amintiţi şi Helmuth Frauendorf cu Peisajul cârtiţelor şi William Totok cu Die Zwänge der Erinnerung. Se insistă pe Richard Wagner, în volum avem texte critice despre patru dintre cărţile sale In der Hand der Frauen (Ed. Deutsche- Verlags Anstalt, 1995), Miss Bukarest (Ed. Aufbau, 2001), Catrafuse (Ed. Polirom, 2006) şi Das reiche Mädchen (Ed. Aufbau, 2007) şi, bineînţeles, despre Herta Müller.

După cum subliniază Cosmin Dragoste, Herta Müller a devenit reprezentanta de seamă a literaturii germane din România, lucru atestat recent de premiul Nobel câştigat, subiect destul de controversat de altfel, pentru că premiul se pune pe seama implicaţiilor istorico-politice din proza scriitoarei. Dincolo de toate acestea, găsesc destul de straniu genul acesta de atitudine aproape paternă pe care românii îl au sau doar l-au avut faţă de literatura Hertei Müller. În Mărgele de sticlă avem trei cronici despre autoarea recent premiată, şi meritul lui Cosmin Dragoste este cu atât mai mare cu cât publicase în anul 2007 cartea Herta Müller – Metamorfozele terorii. Trei articole sunt publicate între anii 2000-2008 şi despre Cătălin Dorian Florescu (n.27 august 1967, la Timişoara), autorul a mai multor romane, toate publicate în străinătate, după ce, în 1982, a emigrat în Elveţia. Ultimele articole sunt despre Joachim Wittstock, autor foarte prolific, originar din Sibiu, care în anul 2002 a fost premiat de Uniunea Scriitorilor şi Dieter Schlesak, poet, pozator şi traducător, autorul prefeţei la volumul Herta Müller – Metamorfozele terorii. În încheiere, Margele de sticlă este un bun instrument cu ajutorul căruia ne putem pune la punct cu literatuta germană din România, mai ales că în mare parte nu este tradusă la noi şi este hilar că nu putem avea acces la ea, deşi s-a dezvoltat lângă noi şi sperăm ca autorul să continuie cercetările în această direcţie, pentru a mai releva o parte din incertitudinile, care mai stăruie în acest domeniu.

Daniela Micu

Cosmin Dragoste, Mărgele de sticlă, Editura Aius, Craiova, 2008.