Revista „Mozaicul”. Modernitatea tradiţiei

Istoria jurnalismului din Oltenia istorică apare, la o simplă parcurgere a unei liste de titluri (termenul „bibliografie” îl consi­derăm inadecvat contextului şi realităţii), un şir fragil de publicaţii, de proiecte pro­vocate de entuziasm, de reprezentări uto­pice ale realităţii. Un perpetuu amatorism şi un imatur entuziasm au pus pe lista pu­blicaţiilor oltene titlu după titlu, fară ca astăzi să se poată vorbi raţional de proiecte solide, istorice, rezistente prin ele însele şi în virtutea unei tradiţii alimentate local.

Acest reflex al eternului început (în opoziţie cu eterna reîntoarcere) se poate observa şi prin refuzul cunoaşterii detaşate a istoriei presei locale. Lipsesc, în primul rând, studiile monografice (fundamentale pentru cunoaşterea profundă, ştiinţifică a unui domeniu). Lipseşte şi o cunoaştere sistematică, academică a personalităţilor jurnalismului local. O posibilă explicaţie ar veni din situarea geografică anihilantă a provinciei, anume în proximitatea ca­pitalei României. Dincolo, însă, de această explicaţie fatalistă, presa din Oltenia trebuie să aibă o istorie, încă nescrisă. Chiar dacă vor fi apărut consemnări, acestea nu s-au bucurat nici de omologare academică şi nici de o circulaţie prin care să poată fi valorificate.

În Craiova postdecembristă au apărut (şi în viitorul apropiat vor mai apărea) câteva monografii ale unor publicaţii relevante atât pentru profilul local al lumii jurnalistice, cât şi pentru cel naţional, câteva recuperări la nivel lingvistic (recenzia aceasta este construită pe pilonul conceptual construit de Reinhart Koselleck în Conceptele şi istoriile lor. Semantica şi pragmatica limbajului social-politic, cu două contribuţii ale lui Ulrike Spreeşi Willibald Steinmetz. Traducere din limba germană de Gabriel H. Decuble şi Mari Oruz. Coordonarea şi unificarea traducerii Gabriel H. Decuble, Editura Art, Bucureşti, 2009). Ne referim la studiile dedicate revistelor Meridian, la Scrisul românesc, Mozaicul. Toate acestea, însă, vin exclusiv din zona presei culturale. Cercetarea istoriei presei generaliste locale oltene, craiovene este inexistentă.

Dat fiind acest aspect, în momentul în care apar, totuşi, priviri care ar putea contribui la reconstituirea unei istorii (dacă aceasta există şi doar trebuie descoperită), se cade să fie consemnate.

O astfel de carte este Mozaicul. Modernitatea tradiţiei de Nicolae Marinescu (Editura Aius PrintEd, Craiova, 2008). Cartea face parte din familia „Life and Letters”, aşa cum este ea descrisă de Reinhart Koselleck. Lucrarea are premisele de a deveni un instrument pentru scrierea istoriei ex eventu. Este o carte de memorii şi relatează istoria seriei secunde a revistei Mozaicul (iniţiată la Craiova, în octombrie 1998), în dinamica ei imanentă. Mărturia lui Nicolae Marinescu va putea dobândi statut de sursă în reconstituirea evenimentelor in actu. Perspectiva subiectivă, dar şi valoarea documentară pentru o virtuală cercetare mai aplicată sunt elemente asumate de autor: „mărturia noastră sinceră, dar declarat subiectivă, însă pe care o credem la fel de necesară pentru înţelegerea unor fapte omeneşti, ca şi cercetarea ştiinţifică. Semnalăm doar un fapt ale cărui semnificaţii vor trebui înţelese în viitor, în respectul logicii şi onestităţii” (p. 75). De aici vine şi neajunsul major al cărţii: prea atent să consemneze factologia, să colecţioneze dovezi şi documente ale adevărurilor scrise, autorul nu are curajul să mizeze întru totul pe avantajele stilistice ale discursului subiectiv. De multe ori se limitează la a consemna sec un anumit eveniment, cum alteori abandonează pur şi simplu propriul text, pentru a face loc unor documente la care cititorul ar putea avea acces şi în alte locuri. Teama de a nu fi crezut transpare în text fie prin tăceri neinspirate, fie prin precipitarea unor detalii, care reconstituie într-adevăr un eveniment, dar îşi pierd relevanţa la nivel macrotextual.

Lucrarea este construită pe patru piloni: circumstanţele care au provocat apariţia revistei, momentul Adrian Marino, motivarea susţinerii publicaţiei, implicaţiile economice ale gestului de a publica în regim privat o revistă de cultură. Intr-o Addenda sunt reluate şi principalele texte programatice semnate de Nicoale Marinescu şi care au escortat publicaţia: Constantin Lecca – un înaintaş exemplar (text publicat iniţial în Mozaicul, nr. 8-9, 2007), Mozaikul – un proiect european (text publicat de Nicolae Marinescu împreună cu Aurelia Florescu, în deschiderea lucrării Mozaikul (1838-1839). Un proiect european, Craiova, Aius, 2005).

Un alt segment al cărţii este constituit din „Bibliografia «Mozaicul» 1998-2008”, în care apar, în ordinea alfabetică a autorilor, toate articolele publicate în Mozaicul, până în momentul publicării cărţii, precum şi artiştii plastici cu ale căror lucrări au fost ilustrate numerele. Segmentul final aduce în prim plan Colocviile şi Premiile revistei „Mozaicul”, manifestare anuală a publicaţiei, încă din 1998. Este prezentată tematica, participanţii, premianţii, precum şi o istorie în imagini.

Pe logica memorialisticii, povestitorul îşi construieşte relatarea pe răspunsuri la întrebările clasice ale acestui tip de discurs, ce şi cum s-a întâmplat? Povestirea este controlată cronologic, dar, fapt caracteristic pentru un discurs evocator, abundă în analepse şi prolepse. Asumându-şi perspectiva subiectivă a mărturiei, autorul insistă să contextualizeze, să circumstanţieze ori de câte ori are ocazia. Pe lângă stilistica dictată de „ce s-a întâmplat?”, se remarcă şi o insistentă preocupare pentru a se explica, justifica, motiva existenţa noii serii a Mozaicului.

Revista Mozaicul a fost înfiinţată de pictorul Constantin Lecca (sfătuit îndeaproape de Ioan Maiorescu), la Craiova, în 1838, devenind astfel prima revistă de cultură din Oltenia, şi a rezistat un an (3 octombrie 1838 – 25 septembrie 1839), timp în care a atras atenţia şi aprecierile unor Eliade Rădulescu, Gheorghe Asachi, George Ba-riţiu. Asumându-şi, la modul implicit, un program paşoptist, publicaţia a dobândit, în trecerea prin istorie, şi statutul unui valoros document pentru cunoaşterea felului în care au pătruns în societatea românească ideile modernităţii. In 1998, la 160 de la primul număr al revistei, apărea la Craiova primul număr al seriei secunde, „din iniţiativa unor intelectuali craioveni de a se grupa, pentru a milita cu mijloacele lor pentru revenirea valorilor culturale româneşti în circuitul european” (p. 6).

Dincolo de această consemnare factuală, Nicolae Marinescu (şi evidenţiem aici una dintre constantele naraţiunii – nevoia obsesivă de circumstanţiere) insistă destul de mult pe descrierea unor „convergenţe con-juncturale”, generate de evenimentele din 1989. Gestul memorialistului este unul absolut firesc în stilistica „life and letters”. Cum demonstra şi Reinhart Koselleck: „în orice acţiune există elemente extra-, pre-, dar şi postlingvistice, care determină o istorie” (p. 14). Astfel, în perioada imediat următoare evenimentelor din decembrie 1989, peisajul mediatic craiovean (ca şi cel naţional) este într-o continuă şi alertă transformare: „La Craiova, în numai câteva zile, cotidianul Comitetului Judeţean al PCR Dolj, Înainte, devenea Cuvântul libertăţii (p. 7). Schimbări revoltate apar şi în redacţia revistei Ramuri, finalizate în 1991, când redactorul-şef de atunci, Marin Sorescu, este înlăturat. Încercări, aşteptări, proiecte aglomerează spaţiul oltenesc, nu întotdeauna promiţător: „În peisajul publicistic al locului apar şi dispar cu viteză ameţitoare cotidiene, hebdomadare, mensuale «fondate» de publicişti mai mult sau mai puţin cunoscuţi, uneori simpli «corespondenţi» la publicaţiile comuniste, când nu doar semidocţi avizi de notorietate sau bani, materializând fantezii derizorii sau defulând frustrări acumulate în toţii ani când (sic!) se supuseseră, de voie sau de nevoie, «comenzii sociale» impuse de partidul-stat” (p. 7-8).

În acest context social, Nicolae Marinescu a fondat săptămânalul Demnitatea (28 martie 1990). Publicaţia a atras mai mulţi intelectuali şi a reuşit să reziste prin forţe proprii preţ de 45 de apariţii. Condiţiile sociale şi istorice, fluctuaţiile economice haotice fac ca publicaţia să dispară, dar, la scurt timp, în 1991, este înfiinţată Editura Aius, de data aceasta din necesităţi în primul rând economice – doi dintre colaboratorii cei mai apropiaţi renunţaseră la angajamentele iniţiale. Editura Aius avea să susţină financiar proiectul Mozaicul – seria a doua, iniţiat în 1998.

Un segment important, relevat ca atare şi sub aspectul spaţiului tipografic alocat, este prezenţa lui Adrian Marino alături de gruparea Aius-Mozaicul. Relaţia Aius -Marino a început încă din anul 1993, când criticul şi istoricul literar craiovean Constantin M. Popa a publicat lucrarea Hermeneutica lui Adrian Marino. Debutul şi evoluţia relaţiei şi colaborării sunt descrise extrem de detaliat, cu priviri aruncate până în zonele cele mai (aparent) nesemnificative. Sunt publicate schimburi de scrisori, sunt reproduse din memorie dialoguri, impresii notate cu ocazia unor evenimente de promovare (lansări, colocvii etc.), dar şi texte integrale semnate de ideocritic şi oferite spre publicare editurii şi revistei, cum este cazul postfeţei cărţii ¡Olé! Espaňa. Un capitol relevant atât pentru înţelegerea personalităţii lui Adrian Marino, pentru înţelegerea relaţiei pe care a avut-o cu această grupare, cât şi pentru etapele editoriale de realizare a unei cărţi fundamentale, cel puţin sub aspectul documentării convulsiilor ideologice post-decembriste din istoria României, este capitolul „Revenirea în Europa”. Lucrarea, intitulată Revenirea în Europa. Idei şi controverse româneşti, antologie şi prefaţă de Adrian Marino, reuneşte 90 de articole semnate, între alţii, de: Alexandru Fkleologu, Mihai Şora, Andrei Marga, Al. Zub, Victor Neumann, Alina Mungiu Pippidi ş.a.

Aşadar, exersarea lucrului în regim privat, asumarea consecinţelor acestui nou statut, apariţia Editurii Aius şi crearea şi consolidarea unei relaţii cu Adrian Marino sunt premisele reluării revistei Mozaicul. Momentul iniţial este descris de memorialist cu lux de amănunte: „Am în minte imaginea clară a unei seri de toamnă târzie sau de început de iarnă, întunecoasă şi rece, întorcându-mă spre casă cu Ilarie Hinovea-nu, care pleda tenace, prin zloata răsucită de vântul tăios, pentru noua revistă […] În primul rând m-am gândit că pe o piaţă a publicisticii culturale craiovene aproape liberă nu avea sens să ne aşezăm pe culoarul ocupat de Ramuri, ci să ne dispunem complementar. […]. Mi s-a părut că viaţa culturală a Craiovei este destul de bogată ca să merite a fi prezentată într-o publicaţie a locului” (p. 57-58). Dincolo de momentul descoperirii unei tradiţii, relevant şi important în ceea ce priveşte apariţia acestei publicaţii este, în opinia memorialistului, statutul său de publicaţie susţinută din fonduri private.

În etapa următoare a început constituirea redacţiei, avându-l pe Constantin M. Popa redactor-şef, precum şi asumarea programului neopaşoptist teoretizat de Adrian Marino. Episodul este susţinut de publicarea schimbului de scrisori dintre Constantin M. Popa, mandatar al grupării, şi Adrian Marino, în august 1998. In ceea ce-1 priveşte pe directorul proiectului, Nicolae Marinescu, acesta insistă pe implicaţiile financiare ale creării unei reviste de cultură în anii ’90: „Au fost eforturi penibile, uneori dramatice. De la al doilea număr am trăit tensiunea de a nu şti cum îl voi scoate pe următorul, cu atât mai apăsătoare cu cât nu puteam să-mi împărtăşesc îngrijorarea faţă de nimeni, pentru că nimeni nu s-ar fi apucat să scrie pentru o revistă care nu ştia dacă mai apare luna viitoare” (p. 63). Capitolul următor, „Mozaicul. Primul număr”, prezintă în detaliu implicarea tuturor grupurilor de lucru necesare în apariţia unei publicaţii. Este publicat integral şi textul programatic, Din nou la drum, prin care este asumată explicit apartenenţa la neopaşoptism: „Reluarea, într-o serie nouă, a Mozaicului nu reprezintă numai gestul de recunoaştere a unui merit istoric, ci, mai ales, convingerea că prezentul are puternice similitudini cu perioada pre-paşoptistă, reprezentată şi de această publicaţie, iar conceptul de «neopaşoptism», lansat şi susţinut de Adrian Marino, se constituie într-o chemare energică adresată adevăratei intelectualităţi române de astăzi la angajare responsabilă în efortul de reconstruire a României moderne” (p. 71).

Povestirea urmăreşte dezvoltarea şi consolidarea publicaţiei, prin sistematizarea redacţiei, a materialelor, prin construirea şi impunerea Colocviilor şi Premiilor revistei Mozaicul (ca altă formă, complementară, de manifestare a convingerilor neopaşoptiste ale grupării), prin limpezirea ideologică, dar, mai ales, printr-un insistent discurs autoreflexiv.

În repetate rânduri, sub pretextul diferitelor aniversări, redacţia revine asupra autodefinirii, asupra afirmării repetitive a profilului ideologic, dar şi asupra motivării existenţei acestei publicaţii. Nicolae Marinescu înregistrează cu minuţiozitate fiecare astfel de episod al autodefinirii. Pe lângă el însuşi, pe lângă Constantin M. Popa şi Adrian Marino, rând pe rând, toţi cei implicaţi sistematic şi cu program autorial publică texte programatice, subsumabile programului mare al revistei. Semnează astfel de texte Gabriel Coşoveanu, Ion Buzera, Sergiu Ioanicescu, Horia Dulvac, Ion Militaru, Sorina Sorescu. Gestul auto-reflexivităţii este, de altfel, definitoriu şi în prezent pentru gruparea Mozaicul.

Revista este bine primită şi la nivel naţional. Nicolae Marinescu înregistrează reacţiile (pozitive) apărute în reviste precum Observator cultural, România literară, 22, Dilema, Apostrof, Convorbiri literare, dar şi mesaje trimise de personalităţi ale culturii române, precum acad. Constantin Ciopraga, criticul Gheorghe Grigurcu, Ion Zamfirescu ş.a.

Un element esenţial în susţinerea acestui document vine din capitolele dedicate aspectului financiar şi, în mod special, din capitolul Prietenii Mozaicului” (i.e. sponsorii). „Istoria are de-a face cu relaţiile in-terumane”, arăta, în lucrarea mai sus citată, Reinhart Koselleck (p. 7). Relaţia cu mediul de afaceri a fost construită pe fundamentul unor prietenii care au putut evolua şi în zona mai puţin tolerantă, mai puţin înţelegătoare a economiei de piaţă. Succesul publicaţiei i-a permis directorului ei să atragă finanţări pentru realizarea Colocviilor Mozaicul, după cum el însuşi mărturiseşte: „asemenea oameni de succes susţin numai succesul, […] se implică numai când cred că li se propune un proiect important, care aduce un spor, dacă nu financiar şi direct, de context social şi în perspectivă” (p. 120).

Fiecare dintre sponsorii tradiţionali este prezentat în paginile cărţii cu largi evocări şi cu detalii epice, menite să reconstituie, să apropie ochiului o zonă a culturii române contemporane mai puţin cunoscută: întâlnirea dintre artist şi un potenţial finanţator.

Prezentăm, astfel, unul dintre capitolele pe care le considerăm extrem de importante în vederea înţelegerii unui context şi a unui fenomen: revuistica postdecem-bristă. Dacă în cazul multora dintre celelalte capitole li se poate reproşa o prolixitate (trăsătură prin excelenţă a memorialisticii), în cazul capitolului Prietenii Mozaicului” se poate accesa un document prin care se poate recupera o temă definitorie pentru fenomenul cultural postdecembrist românesc. Obscurele şi/sau absentele sponsorizări îşi regăsesc în acest pagini un narator generos şi responsabil, care pare să reuşească să recupereze, cel puţin în cazul publicaţiei sale, sponsorizarea din zona carităţii, după cum mută artistul de sub eticheta fiinţei slabe, sub cea a întreprinzătorului.

Revista Mozaicul. Modernitatea tradiţiei este, înainte de orice, un preţios document pentru cunoaşterea sistematizată a României culturale postcomuniste. In plan local, mărturia lui Nicolae Marinescu reprezintă o întrerupere a tradiţiei uitării şi a începutului perpetuu. Prin asumarea subiectivităţii, cartea a devenit şi o sursă lingvistică autentică pentru eventualele cercetări academice, ştiintifice asupra presei locale, pentru că Nicolae Marinescu are importantul merit de a nu mistifica.

Xenia Negrea

Nicolae Marinescu, Revista „Mozaicul”. Modernitatea tradiţiei, Editura Aius, Craiova, 2008.

Recenzia a fost publicată în Revista Română de Istorie a Presei, anul V, nr. 2(10)/2011, Cluj-Napoca, pp. 165-169.

Leave a comment