Debutul lui Camil Moisa în 2001 cu Povestea micului Dumnezeu a stârnit interesul de la prima frază a cărţii: „Ca autor omniscient şi omnipotent, mă şi văd în toamna anului o mie nouă sute şi ceva în Piaţa Victoria Socialismului dintr-un oraş de provincie.” Afirmaţia este de reţinut, întrucât vine de la un cunoscător al disputelor care s-au dat în secolul trecut în jurul romanului, mai ales în Franţa, ţară a cărei literatură autorul Poveştii micului Dumnezeu o cunoaşte foarte bine şi în care formulele „Noului roman” contestau autorului calitatea de a fi „omniscient şi omnipotent”, precum şi prezenţa personajului în roman. Dar prin afirmaţia amintită, Camil Moisa lăsa să se înţeleagă că nu va lua în seamă nimic ce ţine de moda literară, fiind preocupat să-şi găsească de la început propriul drum. Şi l-a găsit. Mai întâi prin asumarea livrescului ca prima formă de evadare din real în ireal, două noţiuni pe care le va dezvolta în toate cărţile sale: „…raportate la obiectul pasiunii noastre, care ne dădea sentimentul unei plutiri nestingherite, cărţile făceau din noi nişte păsări meditative: produceau o durere copilărească, în primă instanţă, în care n-am mai fi putut despărţi adevărul de drumul până la el, cum făceam, pe atunci când, spontan, ghiceam un adevăr originar.” Plutirea nestingherită, neconstrânsă de elementele realului are loc numai în ireal, în ficţiune deci, ale cărei valori sunt considerate superioare celor ale realului. Protagoniştii – eul-narator şi Cristian – sunt tot mai convinşi de acest lucru şi deocamdată îşi pun existenţa – de fapt copilăria – sub semnul armoniei, mai exact al muzicii. Când realul se manifestă cu brutalitate armonia se strică iar refugiul în vis, amintire şi ficţiune sunt forme de evadare din acest real greu de suportat, prin lipsa lui de congruenţă cu normalul.
Cu Timpul Sejdei (2007) se pare că autorul a câştigat un pariu cu sine. Romanul acesta (singura dintre cărţile pe care le avem în vedere şi căreia autorul îi dă titulatura de „roman”) este absolut eseistic. Nu există în el niciun dialog. Totul curge într-o alternanţă de voci eu-narator – Sejda, paralelismul dintre acestea păstrând de la început aceeaşi tensiune ideatică în jurul disjuncţiei real-ireal, performanţa autorului constând şi în aceea că lasă la sfârşit cititorului impresia că a asistat la un bildungsroman. Şi într-adevăr, drumul pe care personajul îl parcurge în timp este şi un drum al clarificărilor, uneori dureroase, de la fata simplă dintr-un sat uitat de lume, până la încercarea de asumare a condiţiei de scriitor, de făuritoare de ficţiuni. Sejda este învinsă însă de real, poate şi pentru că nu voia să trişeze. Neputând intra în centrul irealului, Sejda se mulţumeşte, deocamdată, cu orbita acestuia.
Amintiri inventate, (Ed. Aius, 2011), ultimul roman al lui Camil Moisa, are un motto din Valle-Inclán: „Lucrurile nu sunt aşa cum le vedem, ci aşa cum ni le amintim”. Plecând de la scriitorul spaniol, Camil Moisa îşi deschide volumul cu o frază peremptorie: „Amintirea este fragmentul de real care, treptat, devine ireal deoarece nu-i mai găseşti nici un echivalent în prezentul realităţii, nici un corespondent care să te liniştească, asigurându-te că n-a fost vorba despre o halucinaţie sau un vis, ci doar despre un real condamnat la irealitate.” Însă cititorul, familiarizat de-acum cu proza lui Camil Moisa, nu mai este derutat de această afirmaţie, ci de structura neobişnuită a romanului. Pentru că, orice s-ar zice, cele opt titluri din sumarul Amintirilor inventate, legate formal cu ingeniozitate prin ceea ce se numeşte obişnuit „cârlige” sunt străbătute de aceeaşi sevă, propulsată continuu de înfruntarea dintre real şi ireal, dintre palpabil şi oniric, într-un efort al naraţiunii de a se impune în faţa eseului. Există personaje-fir care trec dintr-un nucleu narativ în altul, până la sfârşitul romanului, cum este domnul Moscovici, cel terorizat că realitatea i-a schimbat în mod brutal numele din Cosmovici în Moscovici, încât nu mai poate să distingă clar ce este pentru el realul şi ce este irealul.
Camil Moisa a găsit o „formulă” proprie pe care, până acum, a exploatat-o cu multă inteligenţă şi talent.
Poate greşim, dar sunt şi semne că autorul se îndreaptă spre o naraţiune în care aceasta să prevaleze asupra parabolicului. E o simplă ipoteză.
Marin Budică
Blogul Editurii Aius 
sindromul falsei memorii. mai trist e sa vezi “amintiri inventate de altii”. dar titlul e discret si exact pentru o trauma deja comuna.