Spaţiul repliat în om

Am citit poezia lui Silviu Gongonea ca pe un joc al spaţialităţii, ca pe o luptă continuă a sinelui de a „respira  ce vine din rest”, de a-şi găsi „liniştea aceea împăturită” într-o intimitate care să echilibreze cele două pendulări ale eului poetic: între un „înlăuntru” şi un „afară”. Silviu Gongonea recurge la o reverie minuţioasă de locuire a unui spaţiu repliat în acelaşi ungher cu eul liric care, într-un final, se repliază în sine. Cele trei dimensiuni pe care le explorează în poezia sa, nu fără o teama ascunsă de dezrădăcinare a fiinţei, sunt: „satul urban”, Drăgăşaniul, garsoniera de la etajul trei şi „sufletul meu chircit într-un colţ”.

Prima parte a volumului, intitulată „Încălzirea mâinilor”, familiarizează cititorul cu atmosfera oraşului locuit de cuplul Silviu-Elena, acest Drăgăşani care „nici nu le place, nici nu le displace”. Parcurgând poemele am încercat eu însămi să localizez poetul într-un spaţiu de repaos care să-mi permită o distanţare suficientă pentru un ochi critic. Acest exerciţiu a fost un fiasco pentru că poetul se comportă „de parcă / de la un timp / nu aş mai încăpea în nimic.” O senzaţie de claustrare sugrumă eul , fiinţa sa este închisă în exterior. Eul suprasaturat de spaţiul mahalalei devine o povară, „port lumea asta în spate /ca pe un sac plin cu sticle de plastic”. Senzaţia de claustrare se amplifică de la un poem la altul:  “Devenea tot mai greu/ să privim căruţele ţiganilor/ încărcate cu butoaie stricate, / un fel de apăsare ce ne sugrumă / şi toate având un nume”.

Poezia lui Silviu se naşte dintr-o acumulare de trăiri care poartă pecetea „neglijenţei lucrurilor” . În faţa lor poetul rămâne la fel de indecis ca în alegerea dintre „două morţi.în afara sau înlăuntrul lui Dumnezeu.” Această dialectică înlauntru-afară pe care o experimentează poetul duce la o frântură a eului, la o diseminare a spaţiilor sale intime. Diseminarea este foarte subtil inserată în textele sale şi ţine de o reverie a rememorării.  Metafizica  timpului devine la fel de simplă ca un joc de pinball în care prezentul  concret şi trecutul abstract se contopesc în aceeaşi imagine: spaţiul intrauterin. Poetul experimentează astfel un minimum al celui mai intim refugiu posibil: „cerul se curbase / ca şi cum cineva împingea placenta cu palmele”.

Odată cu poemul „Camuflaj în peisaj” poetul iese din spaţiu, il pune în afara sa, pentru ca fiinţa ce meditează să fie liberă în gândire. „camuflarea în peisaj / cu milioane de gesturi- n-am / ştiut, fireşte, că o cafea îţi poate oferi o distanţă benefică- stând / în dosul unui paravan de sticlă / cu simţurile încordate”. Totuşi, când „lumea ar putea rămâne acolo”, în afara sa, poetul se încăpăţânează să rămână prizonier al spaţiului exterior, conştientizând cu spaimă că “în noi e locul”.Trecerea de la prima la a doua parte a volumului, intitulată „În dosul unei pojghiţe”, se face discret, firesc, păstrând aceeaşi tonalitate a confesiunii sincere de care pomeneşte şi poetul Ioan Moldovan. Spaţiul pe care îl experimentează acum este „camera noastră / închiriată de la etajul trei/ unde cuplul Silviu-Elena şi-a pus toată dragostea. Pentru un moment acest spaţiu intim pare să-i ofere poetului senzaţia de linişte si de echilibru după care nutreşte în prima parte a volumului. Aici se simte protejat. Spaţiul este dominat de prezenţa iubitei: „Gesturi care îmi umplu ziua / mărunţişuri bune de păstrat: / îmi încalţă şosetele, / îmi îmbracă / ajungându-i până la genunchi tricoul second-hand.pe el / stă scris / cu litere de o şchioapă”. O senzaţie de claustrare îl pândeşte însă şi aici, în ceasurile când iubita anunţă că vrea să doarmă: „oricât vom apăsa / cu faţa în geam / tot nu o să ieşim. mirosul / ne taie respiraţia”. În aceste momente eul poetic se camuflează în toate dimensiunile spaţiului exterior, „îmi trag pielea peste un orăşel / bolnav, / ridurile se întind “, rememorându-l în cuvânt. : „În ultimul ceas / aş vrea să nu existe greşeli. Pornesc, verific, / rememorez. Aş vrea / să nu îmi fi scăpat nimic / cât stau cu mine. În întuneric / vorbesc încet, / aprind becul cel mic. / pielea de pe faţă / pe vârfuri / trage uşa din dos” .

Silviu Gongonea este un poet care îşi urmăreşte paşii cu mare atenţie, ştie exact cum trebuie şi ce trebuie să scrie. Fiecare etapă a liricii sale este o permanentă căutare a unui ritm interior care să se plieze perfect pe structura versului. Tânărul poet trebuie să se gândească la tot „ca la un cuvânt care m-a sărutat în somn”. Căci mai întâi de toate, Silviu Gongonea îşi visează poemele, acele „bucăţi de carne bine tranşate / pe oasele albe”. Spaţiul exterior îşi pierde claritatea, fiinţa poetului se exilează în spaţiul oniric al unor multiple posibilităţi de a fi: „Stau pe scaun în dosul unei pojghiţe, privesc. / aş putea să încap într-un bec. Simt asta / când se zguduie geamurile / de la motoarele camioanelor. / deschid gura / să nu mi se înfunde urechile” Cu acest ultim poem se face trecerea fireasca la ultima parte a volumului, intitulată „Un loc mic”. Aici se percepe cel mai bine ambivalenţa înlauntru-afară. Într-o primă fază eul poetic încearcă o ieşire fizică din spaţiul căminului actual care îl sufocă „simt că locul ăsta mă strânge. / o să ne găsim altul”. Un spaţiu care strânge nu-ţi mai lasă posibilitatea de mişcare. Poetul încetează să mai viseze. Reveria lui se opreşte din dispreţ pentru vechiul loc. Schimbarea lui este vitală. „ne căutam o locuinţă / şi ce rămâne acolo se face mic si dispare”… viata noastră trăieşte în altă parte”. Aici se produce ruptura eului.  Casa actuală nu mai corespunde cu cea onirică. Retragerea în sine este inevitabilă în acest caz: „mă separ de tot / ce nu încape în cameră” . Spaţiul în care visează poetul este „un loc mic, /atât de mic / încât să-l poţi ascunde / în cutele creierului “.   În acest loc oniric eul se simte în sfârşit la el acasă. Abia acum este posibilă împăcarea cu sine însuşi. Ieşirea din spaţiul fizic are mai totdeauna un factor extern: “când nu îmi merge bine / mă retrag într-un colţ al minţii / o fereastră prin care / intra mult soare”.  Retragerea în sine însuşi poartă pecetea unui negativism inevitabil. Poetul restrânge viaţa, o ascunde, negând astfel universul. Fiinţa, în interiorul ei, îşi digeră încet neantul: „trebuie să te descurci singur cu vidul acesta / cine ştie de ce fiară păzit”. Toate spaimele, nemulţumirile de peste zi dispar. Fiinţa ezită „posibilitatea de a fi„ într-un spaţiu fizic închizându-se în amintirea unor momente de retragere în sine. În astfel de momente, Silviu Gongonea îşi poate asculta cel mai bine tăcerea gândurilor: „am tăcut ca să putem auzi, / am încuiat uşile / să nu scăpam ceva”.

Silviu Gongonea se dovedeşte a fi un poet extrem de curios, un poet căruia îi place să se mişte printre lucruri, să le înţeleagă mecanismul de formare şi apoi să le dea un nume în poezia sa. În fond, Drăgăşaniul, numele spaţiului în care a luat naştere, locul  aceasta care a devenit închisoarea fiinţei sale, închisoare din care „cuvântul s-a ridicat  într-o beregată tăiată” şi a prins viaţă în vers, rămâne legat de poet ca o superstiţie. Am apreciat la Silviu Gongonea în special acea curiozitate provocatoare de a putea să-şi citească oraşul în versul altui poet: „E 16.20, când bărbaţii sunt neatenţi/ există două cârciumi,/ vinul se scurge direct de pe deal,/ hop în tertecuţa semiurbană./ iar eu trebuie să mă gândesc la tot/ ca la un cuvânt care m-a sărutat în somn./ dragăşanicity, zi cenuşie./ vom rămâne legaţi ca o superstiţie./ mă tot întreb ce ar fi putut scrie un poet/ adevărat/ despre un asemenea loc,/ un poet plin de simţul măsurii/ exaltat sau nu/ de tobele ploii în burlanul de tablă,/ visând la ceva mai curat şi mai uscat”.

Luiza Mitu

Silviu Gongonea, Încălzirea mâinilor, Editura Aius, Craiova, 2010.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s