Volumul cu care debutează Gabriel Nedelea în poezie deschide cititorului o poartă spre un spaţiu al intersectării, spre un timp al intensităţii trăirii ce se vrea exprimată, share-uită pentru a putea fi suportată mai uşor de eul poetic şi savurată din nou în plan estetic. Este o întâlnire care ne scoate din peisajul cotidian, o întâlnire a eului cu propriile sale experienţe, o înlănţuire marcată episodic în poeme ale cinematicii sale afective. De unde şi titlul vizual prin excelenţă: Peisaj cu întâlnire: întâlnire cu diverse reflectări ale eului, întâlnire cu cealaltă („jumătate femeie – jumătate măr”), din care nu poate lipsi realitatea închipuită a lui Dumnezeu: „Îl măsor Pe Dumnezeu cu trupul tău,/ E mare Dumnezeu/ Şi nu aşa departe cum spun scripturile” (Închinare). Unii ar putea înţelege că femeia este unitatea de măsură a apropierii de Dumnezeu, dar lucrurile nu stau chiar aşa, ci merg puţin mai în profunzime.
Primul grupaj de poeme, Peste puterile sufleteşti, ar putea fi interpretat ca reprezentând o vârstă a anxietăţii (ca să folosim expresia poetului american W.H. Auden), marcată printr-o dominantă acvatică – element al instabilităţii şi al adaptării eului la situaţii imprevizibile – sesizabilă în titlul mai multor poeme (din apa locului, inundaţiile, cu vedere la mare, pluta fără câini, Înălţarea ploilor etc.). În felul acesta am putea explica existenţa unui sacru total neconvenţional, neortodox, în care oaia este opusul mielului, este Deus malus animalis, iar celălalt animal blamat de atât de drepţii reprezentanţi ai Inchiziţiei capătă valenţe sacre („pisica se plimba printre noi ca o biblie”). Se pare că este privilegiul poeţilor de a reda umanităţii unele arhetipuri confiscate de îngustimea dogmelor. În acest univers poetic onirizat pisica îşi recapătă puterile din miticul Egipt, iar apa devine mediul perfect de accesare a propriului drum interior: „nu mă rătăcisem/ căutam calea/ abaterea apelor” (din apa locului). Ca şi la colegul său de generaţie Aleksandar Stoicovici există o acută nevoie de concentrare a energiilor ancestrale („am să beau apă de sânge,/ blestemata mea gură/ fanaticii mei ochi/ anotimpul ca o gutuie stricată/ ca un ţap mort/ în faţa porţii verzi”, Cum se prind forme) fiindcă la orice început de drum este o egogonie de la care iubita nu poate lipsi, fiind ea însăşi un fel de Isis ce participă la naşterea şi evoluţia eului creator şi a „puterilor sufleteşti” („cu haine groase/ prietena mea,/ va ţine lumânările de aer/ ceva mai subţiri ca sufletul/ să-mi încălzească doliul// apoi pomelnicul gurii noastre/ să te sun”, Cum se prind forme). Poemul este un ritual subiectivizat la maxim, în care eul renunţă la continentele sale nefolositoare (cuvinte ca „amintiri”, „ploaie” şi „acoperiş” apar des în această parte a volumului şi trădează în context resurecţia eului în poeme), reconfigurând ipostaza sa creatoare, revigorată.
Cea de-a doua parte a volumului este jumătate „biblică” (în sensul în care Biblia cuprinde şi minunata Cântare a cântărilor), jumătate ademenitoare, fiindcă în poemele lui Gabriel Nedelea, Dumnezeu este cel ademenit: „Te laşi pe spate/ Şi Îl ajungem cu sânii tăi/ şi Îi ghicim în palmă,/ Îi vorbim despre mersul lumii,/ Despre revistele de modă/ Şi despre cinematograful european.” (Închinare). Discursul e uşor halucinant şi mai ales eretic – nu este îndeajuns că sânii iubitei au o forţă charismatică chiar prin prisma celui Atoatevăzător, dar el este invitat şi la o partidă de divinaţie unde i se dezvăluie starea lumii, ceea ce ne face să credem că acest Deus Otiosus a fost cumva depăşit de vremi. În acelaşi timp, divinitatea se lasă revelată prin ritualurile pe care eul liric le inventează de dragul iubitei: „E mare Dumnezeu,/ Dar genunchii tăi frumoşi,/ Nu poate sta departe/ Şi mâinile pe care ţi le-a dat cu mâini/ Mă cuprind.”(Închinare). Pentru neiniţiaţi vom sublinia că acest gest este incipitul oricărui ritual: crearea cercului magic cu ajutorul mâinilor iubitei care sunt ridicate la puterea a doua. Şi revelaţia continuă: „Tu râzi de sfârşitul lumii/ Eu vorbesc frumos despre tine/ Şi amândoi îi vorbim despre bine de morţi.// Cred că toate astea/ Ar putea însemna ceva/ Dacă am putea fi mai serioşi/ Şi ne-am uita la Dumnezeu/ Din spatele ochilor mei/ Obişnuiţi cu tine” (Închinare). Astfel, se aduce în discuţie acea neseriozitate suprarealistă pe care Naum o practica de fiecare dată când situaţia putea să intre în sfera penibilă a solemnului mecanicizat şi inautentic. Martorul din spatele ochilor este sinele care vede tot şi care poate râde împreună cu ea de sfârşitul lumii. Fiindcă poetul este la vârsta la care jonglează cu imaginaţia uşor păgână în gesturi („iubita mea se crede că este o martiră”, Unde noaptea) şi care nu se dezice de la deconstruirea gramaticală a sacrului pentru a fura proteic ritmul incantatoriu inventat de zei: „Am strigat eu din frig,/ Am să-ţi dau crezare cu timpul,/ Gândindu-mă pervers la topica unei rugăciuni,/ Am să-ţi dau crezare cu timpul.” (Unde noaptea). Totuşi, în partea a doua a ritualului eul liric mimează seriozitatea proiectându-se într-o ipostază ce aminteşte de fotografia lui Naum cu hârtii pe care erau scrie un cuvânt şi pe care şi le lipise pe ochi şi pe gură: „Am luat totul în serios/ Şi am să-mi însemnez pielea/ urechile şi vederea/ înainte să spun lucrurile astea.” (Poem). Nu ne vom opri aici la ipostazele feminine din volum (Diana, Miruna, Ana sau pur şi simplu R.), prezenţe ce sunt învăluite de tandreţuri stănesciene sau ne amintesc de elegiile suprarealiste ale lui Bogza. Şi toate acestea fac parte din „lucrurile vieţii mele nepersonale” (Poem), înlănţuire lexicală ce ar putea fi chiar o formulă definitorie pentru acest grupaj de poeme.
Cea de-a treia parte a volumului, În locul meu, este dominată de prezenţa selenară a câinilor ce sunt asociaţi acestui astru în regnul animal. Primele trei poeme de aici (Aşteptarea imediată, Zilele trecute, În locul meu) se deschid cu invocarea câinilor, în contexte diferite, care sunt cumva la antipodul auto-încoronării eului sub numele de Macedon (Zilele trecute, La vest de veac). Dar dincolo de această înnobilare de sine, se ascunde un ideal orfic, prefigurând o stare de reîntregire a fiinţei: „Involuntare florile/ Din partea stângă a cuvântului/ Întind mâinile tale şi fruntea mea/ Şi muzica din spatele înjumătăţirii.” (Nu dorm niciodată). Eul poetic se descoperă pe sine în diferite ipostaze într-un anotimp al întoarcerii (În aşteptare) în care evenimentele ce descriu natura sa profundă stau sub semnul inversiunii: „Odăile rămâneau goale”. „Oaspeţii plecau…” (Duminica trecută), „Era o ploaie întoarsă…” (Influenţe) sau acel regresum ad uterum spre „Locul cel mai aproape/ De suflet/ Unde neoasele şi nesângele/ Trec uşor confundabile/ Sau neobservabile.” (Respirare).
Entuziast şi temperându-şi pathos-ul visceral, Gabriel Nedelea experimentează fără să cadă în păcatul semiozei infinite. Poetul îşi asmute anima să calce pe propriile ritmuri într-un univers oniric traversat de farmecul cotidianului, stimulând memoria fotografică a poemului cu pauze aproape indicatorii, „Departe de apele cele mai stătute/ În iarba iscusită şi în carnea sfătoasă/ De zilele care urmează” (Euclid). Gabriel Nedelea ne propune o serie de poeme „din apa locului”, din centrul genezic al eului său, de unde proiectează noi mijloace de expresie şi de seducţie într-un ev plin de sforţări şi de exhibiţionism.
Petrişor Militaru
Blogul Editurii Aius 