Una dintre problemele controversate ale culturii române este cea privind existenţa unei filosofii autohtone. Răspunsurile la întrebarea: „există o filosofie românească?” sunt diverse şi pot varia pe o scală între un „Da!” hotărât şi o respingere definitivă. Nu vom încerca să analizăm aici argumentele aduse în favoarea sau împotriva unui răspuns sau altul, însă putem remarca totuşi o diferenţă între cele două atitudini. În timp ce respingerea existenţei unei filosofii româneşti ascunde un complex cultural profund, întărit de sentimentul apartenenţei la o cultură minoră, cealaltă atitudine presupune o nevoie de afirmare a unei identităţi filosofice naţionale, care se cere în permanenţă satisfăcută prin noi şi noi dovezi ale existenţei unor idei şi opere filosofice remarcabile, care să poată sta fără ruşine alături de cele aparţinând marilor filosofii occidentale. Aceste dovezi pot fi aduse cel puţin pe două căi: prin interpretarea permanentă a ideilor emise de diferiţii filosofi români sau prin readucerea la lumină a operelor acestora, pentru a le lăsa să vorbească prin ele însele. În orice caz, putem remarca în spatele acestui demers asumarea unei mari responsabilităţi, care presupune un travaliu îndelungat.
Prin asumarea unei asemenea responsabilităţi se remarcă Adrian Michiduţă care de aproape două decenii aduce noi contribuţii în sprijinul existenţei unei filosofii româneşti. O parte importantă a contribuţiei sale este pregătirea şi publicarea unui număr însemnat de ediţii critice ale operelor unor autori precum: Mircea Florian, Eufrosin Poteca, Ion Petrovici, Petru P. Ionescu, Nichifor Crainic şi mulţi alţii, ediţii care conţin atât texte consacrate ale acestora cât şi unele inedite sau greu accesibile publicului larg. O altă contribuţie, care devine din ce în ce mai consistentă în ultimul timp, este editarea unor lucrări cu caracter biobibliografic, care se dovedesc a fi instrumente utile cunoaşterii vieţii, operei şi gândirii unor filosofi precum Mircea Florian, Iosif Brucăr ş.a. O lucrare de acest tip face şi obiectul recenziei de faţă şi anume: Filosoful Iosif Brucăr. Contribuţii biobibliografice şi documentare, Editura Aius, Craiova, 2010. Ne vom referi în continuare la aceasta.
În general, o biobibliografie presupune „biografia unui autor împreună cu titlurile lucrărilor lui şi ale celor privitoare la viaţa şi activitatea lui”. (DEX) În acest sens, lucrarea lui Adrian Michiduţă începe cu o cronologie a vieţii filosofului Iosif Brucăr, în care sunt marcate principalele evenimente ale vieţii acestuia, aspecte privind personalitatea sa, precum şi principalele sale lucrări în ordinea apariţiei (la care de cele mai multe ori sunt ataşate citate exemplificatoare). Cititorului i se oferă acces, în acest fel, nu doar la viaţa gânditorului Iosif Brucăr ci şi la laboratorul gândirii sale, putându-se identifica principalele motivaţii şi tendinţe creatoare. Aflăm, astfel, că Brucăr a fost un evreu militant, care, conştient de identitatea sa etnică dar şi de calitatea sa de cetăţean român, a susţinut cu discernământ cauza evreiască şi emanciparea acesteia. În acest sens, a înfiinţat şi coordonat timp de doi ani (până în 1920) revista „Lumea Evree” în care a publicat numeroase studii. Licenţiat în filosofie (1913) şi în drept (1921), doctor în filosofie (1930), predă filosofia şi dreptul în învăţământul preuniversitar, trăieşte mai cu seamă din veniturile de avocat dar nu reuşeşte, mai ales datorită piedicilor ridicate în calea sa pe motiv că era evreu, să activeze în învăţământul universitar. Această situaţie nu îl împiedică să fie extrem de activ pe plan publicistic. Aflăm acest lucru mai ales din secţiunea bibliografică a lucrării care face obiectul recenziei de faţă, care aduce la cunoştinţă întreaga operă a filosofului Iosif Brucăr, împărţită în: studii filosofice în volum, (dintre care amintim: Încercări şi studii – 1919, Filosofia lui Spinoza – 1930, Probleme noi în filosofie – 1931, Filosofi şi sisteme – 1933, Discurs asupra conceptului de filosofie a filosofiei, 1934, Spinoza, viaţa şi filosofia – 1934, Bergson – 1935, Despre neant – 1939, reeditată într-o variantă extinsă de Adrian Michiduţă în 2010 la editura AIUS), studii filosofice publicate în volume colective, în extras şi în periodice, precum şi recenzii, cronici şi note. La acestea se adaugă o listă cu referinţe critice, dar şi comentarii şi recenzii reproduse integral, aparţinând unor filosofi şi scriitori precum Constantin Noica, Emil Cioran, I. Niemirower, I. Löwenstein, ş.a.
Aspectele prezentate mai sus reprezintă conţinutul obişnuit al unei lucrări cu caracter biobibliografic, însă, în lucrarea dedicată filosofului Iosif Brucăr, Adrian Michiduţă merge mai departe, lărgind şi adâncind sensurile biobibliografiei. În acest sens, ne sunt făcute cunoscute în detaliu contribuţiile autorului, aproape ca şi când am avea lucrările acestuia în mână (ne sunt prezentate cuprinsul extins, coperta princeps etc.), documentele şi receptările critice ale operei acestuia care atestă implicarea sa în viaţa academică şi culturală a epocii. În acest fel, autorul nu ni se mai înfăţişează ca un gânditor izolat care, pentru a scrie cărţi, se retrage în turnul său de fildeş sau printre rafturile prăfuite ale bibliotecii, departe de comunitatea cu care împărtăşeşte aceleaşi preocupări. Departe de a fi un simplu CV mai extins, această lucrare biobibliografică ne prezintă un gânditor viu, animat de idei, care deşi este bine angrenat în dezbaterile perioadei lui ne dă impresia că ar fi contemporan cu noi. Filosoful acesta viu este exprimat şi prin intermediul polemicilor în care este prins cu unii dintre cei mai reprezentativi filosofi români ai perioadei sale: Mircea Vulcănescu, Al. Posescu, L. Blaga, ş.a. Dintre aceste polemici ne-a atras atenţia în special cea în care Brucăr îl are ca „adversar” pe M. Vulcănescu. Discuţia se poartă asupra prefeţei semnate de Nae Ionescu la traducerea în limba română a Criticii raţiunii practice a lui Kant. Deşi situaţia e în aparenţă banală, ea este relevantă, în opinia noastră, pentru că pune în evidenţă concepţia pe care o are Iosif Brucăr despre filosofie. Acesta apreciază ironic într-un articol din „Revista de filosofie” (Nr.3 din 1934) că se bucură că Nae Ionescu, renunţând la vechea aversiune pentru cei ce nu gândesc problemele direct, s-a hotărât, în sfârşit, să scrie „despre” filosofia cuiva. Pentru Brucăr acesta este singurul mod fecund de a face filosofie. (p.135) Dimpotrivă, pentru Nae Ionescu, scrie M. Vulcănescu, filosofia este „o activitate curat personală a gândirii, cu rădăcini lirice în viaţa filosofului – activitate aproape artistică, dacă ar fi obligată din afara ei.” (p. 136) Cu alte cuvinte, preocuparea de a reconstitui ce au vrut să spună alţi filosofi, de a părăsi gândurile proprii pentru a cerceta ceea ce au gândit alţii nu este filosofie. Deci, M. Vulcănescu susţine că N. Ionescu se răfuieşte cu Kant şi nu încearcă să îl explice. Concepţia despre filosofie a lui I. Brucăr se bazează pe ideea de filosofie a filosofiei, care se referă la un „fapt transcendent” ale cărui realizări concrete sunt diferitele sisteme filosofice. (p. 144) Această concepţie explică şi tendinţa lui Brucăr de a se raporta în permanenţă la gândirea altor filosofi. De fapt, în opinia sa, numai în felul acesta se poate face filosofie.
Legătura lui Brucăr cu viaţa academică este prelungită şi prin relaţiile personale ale autorului cu colegii săi sau cu filosofi consacraţi precum L. Blaga şi Bergson, de ale căror sincere aprecieri se bucură. Acest lucru se poate observa din schimbul de scrisori reproduse către finalul volumului. De exemplu, L. Blaga îi scria lui Brucăr, în calitatea acestuia de exeget al filosofiei sale, în 1933: „Studiul vine de la un om în care văd pe unul din cei mai pregătiţi ai noştri sau chiar pe cel mai bun cunoscător al istoriei metafizice ce-l avem.” De asemenea, H. Bergson, care primind lucrarea dedicată operei sale şi încercând cu dificultate să o citească în limba română îi scrie: „Sunt deci obligat să pun deoparte pentru a încerca să o citesc în timpul vacanţei. Dar, oricare ar fi conţinutul, şi fără să ştiu în ce măsură vă alăturaţi vederilor mele, pot să vă spun că întotdeauna am considerat ca fiind o onoare să fii studiat îndeaproape şi trebuie că m-aţi studiat îndeaproape pentru a-mi consacra astfel o carte întreagă.”
Avem acces astfel, prin intermediul lucrării lui Adrian Michiduţă, la un Iosif Brucăr, în calitatea sa de om, de scriitor, dar şi de gânditor care departe de a se îndepărta de noi datorită trecerii timpului tinde să iasă din vremea lui pentru a deveni contemporan cu noi. Această lucrare se recomandă atât ca un instrument util cercetătorului interesat de filosofia lui Iosif Brucăr şi de filosofia românească în general cât şi celui care, necunoscând opera acestuia, va regăsi în această lucrare un imbold pentru a o citi. În sens mai general, putem considera această lucrare ca o nouă contribuţie la întărirea convingerii privind existenţa unei filosofii româneşti.
Ştefan Viorel Ghenea
Adrian Michiduţă, Filosoful Iosif Brucăr. Contribuţii biobibliografice şi documentare, Editura Aius, Craiova, 2010.
Blogul Editurii Aius 