După Fereastra dinspre lume (Ed. SimArt, Grupul Editorial AIUS, Craiova, 2009), Dumitru Toma publică, la nici doi ani de la apariţia acestui volum, o nouă carte de poezie, menită să consolideze convingerea că ne aflăm în faţa unui poet cu nebănuite resurse de exprimare, capabil să-şi înnoiască şi să-şi adâncească registrul liric, în aceeaşi notă de originalitate, semnalată la apariţia primului volum.
Cartea a apărut în 2010 la Editura AIUS din Craiova, fiind însoţită de un adevărat studiu introductiv intitulat Umbra şi fumul sau despre trecerea şi petrecerea omului, datorat lui Dumitru Velea, poet şi eseist preocupat de metafizica fiinţei, precum şi de o prezentare pe coperta a IV-a a cărţii (realizatoarea copertelor şi a ilustraţiilor fiind Roberta Ionescu) a cunoscutului critic literar Ovidiu Ghidirmic, care relevă cu sagacitate liniile directoare ale lirismului care caracterizează poezia lui Dumitru Toma, „un poet al dificultăţilor învinse şi asumate, care scrie o lirică interiorizată şi deliberat criptică, de reflecţie filosofică.”
Cartea lui Dumitru Toma se deschide cu o excepţională poezie, intitulată „Dumnezeu să te ajungă”, una dintre poeziile emblematice pentru acest volum, în care Dumitru Velea vede, pe bună dreptate, relaţia dramatică dintre om ca fiinţă şi Dumnezeu, fiindcă „omul I-a alunecat din braţe, din vină fără vină, dar după rătăcire şi încercare trebuie să revină, să I se întoarcă în braţe.” Într-adevăr, poezia trebuie să fie citată în întregime, nu doar pentru tensiunea ideatică, dar şi pentru înşelătoarea simplitate, marcă a creaţiei autentice: „Povârnişul e lung şi urcuşul e greu,/ Cât albastru să fie şi să curgă mereu,// Să te-ntorci în măduva luminoasă ca paiul/ Întru jocul de-a lutul, de-a Grădina şi Raiul…// Dumnezeu să te-ajungă să Îi fii pe aproape/ Când din mână toiagul va fi gata să-l scape,// Să te-aprinzi şi să arzi pe colinele vrerii/ Şubrezirea să-I rezemi pe toiagul puterii.// N-o să fii niciodată împroşcat pentru plânsu-ţi/ Ce-a stârnit disperarea de-a rămâne tu însuţi …”
Îi urmează alte nouă poeme înfăţişând drama „când fiinţa se-atinge de nefiinţă şi-i gata să se împlinească desfacerea sufletului de trup”, şi pe care Dumitru Velea le grupează în poeme care ilustrează jocurile („Ia aşează-Te-ntr-o rînă/ Să vezi, Tată, cum mă joc –// Iau din rouă şi din foc/ Pentru capul de ţărână,// Fur din zare şi din prund/,/ În vedere-i pun cicoare,/ Iar din Tine rup şi-ascund/ Un copac, un miez, şi-o floare. …[…]”//, încercările („Spune, Doamne, ce gând ai,/ Dacă răului mă dai./ Spune de ce-ai început/ Să Te joci seara în lut/ Şi n-ai început în zori/ Să mă fereşti de răcori…[…], rugile („Fă-mă, Doamne, mai uşor/ Şi dă-mi aripi ca să zbor,/ Să prijon din ochii tăi/ Când îngrop adânc în văi// Zarea care spintecă/ Tot ce timpul vindecă…[…].”
Subliniind „apariţia de excepţie în climatul literar actual” a volumului de debut – Fereastra dinspre lume – Ovidiu Ghidirmic constată că al doilea volum „este structurat pe două motive centrale, recurente şi obsedante: „umbra” şi „fumul”, de largă circulaţie în literatura universală, ce exprimă fragilitatea şi perisabilitatea condiţiei umane”, şi în care „căile de acces la cunoaştere converg spre filosofia Unului sau Unicului, din Upanişade şi din filosofia greacă eleată (…), care apare şi la Eminescu, în memorabilul vers: „căci toate erau unul şi una erau toate.” Antologice în acest sens sunt poemele „Umbra şi fumul” (care dă titlul volumului), remarcabilă şi pentru tonul elegiac: „Ascult cum greierii cântă-n călcâie./ Ce-a fost şi n-a fost între noi să rămâie/ Şi ce nu s-a spus nicicând să apară/ Cu aripi albastre la vreme de seară,./ Şi chipuri cuminţi ce nu-s ale noastre,/ Când florile sting petale în astre,/ Iar crinii răstoarnă cupe în cer/ Cu cele ce sunt în cele ce pier/ Ca toate s-adoarmă tăcute în Unul,/ De unde ne-ajunge doar umbra şi fumul.”, dar, mai ales, „Se întorc din nou pe fus”, metaforă care vorbeşte despre fragilitatea fiinţei umane: „Ori dintr-Una, ori dintr-Unul,/ Nu se ştie dintru care s-au făcut umbra şi fumul./ Ori dintr-Unul, ori dintr-Una sau, poate dintr-amândouă/ S-a iscat un titirez şi-a ţâşnit lumină nouă…// Şi de-atunci, şi-acum se trage pentru noi din miez de Fire/ Sucitură cum e fumul şi ca umbra de subţire;/ Înfrăţite dintru oară, niciodată nu se rup/ De când Este Cel Ce Este cuibăresc la mine-n trup.// Şi cenuşă, şi ţărână, una-ntr-alta îşi face nod/ Şi ca scaiul prins în lână trec cu mine peste pod./ Şi umbrindu-mi luminişul pentru care-am fost adus/ Amândouă se fac una şi se-ntorc din nou pe fus.”
Între-adevăr, Ovidiu Ghidirmic are dreptate când afirmă că „Dumitru Toma rămâne unul dintre cei mai valoroşi poeţi ai generaţiei sale, ajunsă, astăzi, la o deplină maturitate creatoare.”
Marin Budică
Blogul Editurii Aius 