O istorie neromanţată a Coroanei Române

Prin spaţiul public românesc umblă de câtva timp o maladie uşoară: monarhita. Pare o „boală domnească”, nu „câinească”, deci nu cred că e cazul să ne îngrijorăm, dar nici să o ignorăm. Pe Facebook, coroanele şi blazoanele plutesc mai ceva ca inimioarele şi fluturaşii de Sf. Valentin. Asemenea la televizor, unde, în plus, varii inşi şi inse din „bobor” fac reverenţe de bal mascat în faţa unei Personalităţi, de care abia dacă auziseră înainte de King’s Speech. Pe tarabe, cresc teancurile de „cărţi regale”, cartonate, lucioase şi pline poze, cu de toate pentru toţi. Ultima găselniţă e introducerea unor ore opţionale de Istoria monarhiei, în clasele superioare de liceu. Despre oportunitatea acestei improvizaţii ar fi mult de discutat. Evident, fiecare scoate din istorie ce şi cum îi convine, mulţi având aerul unor bravi descoperitori ai apei calde. Dar asta e cu istoria, permanentă şi inepuizabilă sursă de orice!

În acest context, lucrarea Narcisei Maria Mitu, Domeniile Coroanei Regale, este o apariţie insolită, ce impresionează prin volumul de informaţii şi prin rigoarea abordării. Organizarea şi funcţionarea Domeniilor, pe parcursul a trei sferturi de secol, e recompusă minuţios în principal pe baza documentelor de la Arhivele Naţionale Istorice Centrale şi de la Serviciul Judeţean Dolj al Arhivelor Naţionale. Sunt documente a căror studiere necesită o determinare şi o atenţie de care numai cercetătorii împătimiţi ai arhivelor sunt capabili. Hărţi, planuri, schiţe, corespondenţă, decizii, statistici ş.a. (multe reproduse în anexe), toate acestea par, pentru cititorul neavizat, simple hârtii lipsite de însemnătate. Şi, totuşi, numai prin reunirea şi ordonarea lor se poate construi baza factuală, în absenţa căreia nici o judecată de valoare nu îşi are rostul.

Dovedind un deosebit simţ al detaliului, autoarea a reuşit să creeze o imagine generală a diverselor activităţi desfăşurate în cadrul domeniilor (viticultură, pomicultură, zootehnie, exploatare forestieră ş.a.). Din veniturile rezultate, o parte intra întotdeauna în Bugetul Casei Regale, în completarea listei civile. Cealaltă parte era însă parţial reinvestită pentru dezvoltarea şi modernizarea agriculturii şi a industriei. Scopul era acela de a face din Domenii un model de organizare şi eficienţă economică. Proba reuşitei o reprezintă multele succese la expoziţii naţionale şi internaţionale. Nu în ultimul rând, existau şi fonduri îndreptate spre diverse acţiuni sociale, culturale, educative etc. (construirea de şcoli, biblioteci, dispensare, organizarea de manifestări ş.a.). Numărul şi amploarea lor fac să se poată vorbi de veritabile „politici sociale şi culturale create prin intermediul Domeniilor Coroanei”, cărora le este consacrat un capitol distinct.

Cartea reprezintă, fără îndoială, o operă de pionierat, făcând lumină într-o zonă până acum tratată doar en passant în istoriografie. Dincolo de planul strict ştiinţific, demersul Narcisei Mitu ar putea avea impact şi în rândul publicului larg, nuanţând imaginile pe care monarhia românească le-a avut până acum în opinia publică.

În primul rând, dărâmă una din cele mai durabile şi mai larg răspândite mistificări, anume că Domeniile s-ar fi aflat în proprietatea personală a Regelui, fiind transmise moştenitorului, odată cu Tronul. Totul a început în 1948, atunci când autorităţile comuniste au pretins că „trec în proprietatea statului” ceva ce oricum aparţinea statului, şi s-a perpetuat până în zilele noastre. A contribuit, cu siguranţă, la aceasta şi discursul anti-monarhist al anilor ’90, încurajat, dacă nu mai mult, din cele mai înalte sfere ale „noii republici”. Cartea elimină confuziile, făcând clar distincţia între Domeniile Coroanei (douăsprezece la număr, proprietăţi ale statului asupra cărora Regele avea doar drept de uzufruct) şi Domeniile Regale (proprietăţi particulare ale Casei Regale), şi se concentrează asupra celor dintâi.

În al doilea rând, este spulberată şi mistificarea – într-un fel opusă celei dintâi – care a constat în crearea unei imagini de basm a Casei Regale. În această optică, Regii României şi rudele lor apar ca nişte personaje complet rupte de lumea supuşilor. Activitatea lor este limitată la dimensiunea ceremonială, cu fastul aferent şi cu fascinaţia pe care o stârneşte în mintea omului de rând. O astfel de percepţie este ambivalentă, căci, pe de o parte, ridică instituţia monarhică în transcendent, iar pe de alta, îi reduce rolul „teluric” la un nivel pur decorativ. Privind asupra chestiunii particulare a Domeniilor Coroanei, aşa cum a expus-o Narcisa Mitu, avem, dimpotrivă, imaginea unei Case Regale implicate, în bună măsură, în viaţa economică, socială şi culturală a României.

Narcisa Maria Mitu, Domeniile Coroanei Regale (1884-1948), Ed. Aius, Craiova, 2011, 400 p.

Mihai Ghiţulescu

Publicat în revista Mozaicul/ noiembrie 2012

O revenire la scris

În volumul său Filozofia chiriaşului grăbit (Editura Aius), Lorena Păvălan Stuparu cuprinde o serie dintre eseurile sale a căror unitate se află în ideea de locuire plurală şi culturală a lumii. Scriitoarea a pornit în literatură la mijlocul anilor 1980 din zona nouăzecistă a cenaclului Universitas, a renunţat la scris o vreme şi a revenit recent spre beletristică dar şi spre eseul filozofic. Conexarea filozofiei cu o săltăreaţă baladă comică a lui Topârceanu este doar o chestiune de ambalaj. Autoarea explică filozofia cu pricina prin aceea că un chiriaş care se fixează devine pînă la urmă ostil proprietarului şi acesta, oricît de cumsecade, îl va urî la rîndu-i. Convieţuirea multă vreme într-o unică idee naşte adversitate. Textele au apărut în diferite publicaţii ştiinţifice şi culturale. Sînt în total zece studii relativ scurte care se referă la hermeneutică, dialectica subiectivităţii (la Sartre), epifanie şi viaţa iniţiatică (referire la Mircea Eliade), psihologia exilatului (cu trimitere explicită la opera lui Cioran), interpretări ale lui C. Noica pe marginea operei lui Mihai Eminescu, „fantasme şi certitudini ale locuirii” după Heidegger, postmodernism. Toate aceste subiecte sînt tratate cu seriozitate, cu citarea unei bibliografii la temă care cuprinde şi contribuţii recente. Textele Lorenei Stuparu adună şi ordonează referinţe în jurul subiectului propus, pe care autoarea le completează cu reflecţii proprii reuşind să-l lumineze din unghiuri variate. Eseurile nu au pretenţia unei mari originalităţi care să defrişeze domenii, ci se înscriu în aria meditaţiilor atente asupra acestora.

Horia Gârbea, O revenire la scris, în revista „Viaţa românească” nr. 3-4/2012, p. 238.

Editura Aius, 20 de ani de cultură

La 20 de ani de la înfiinţarea Editurii Aius, a tipografiei KARMA & PETRESCU şi tot atâţia de la publicarea primei cărţi, Cui i-e frică de comentariul literar de Constantin M. Popa, vede lumina aceluiaşi tipar – de data aceasta la un „Offset Original Heidelberg” – cartea File din istoria noastră, semnată de însuşi managerul Editurii Aius, Nicolae Marinescu. Autorul rememorează într-o carte-testimonial evoluţia sinuoasă a editurii de la societatea comercială Aius S.R.L. la o întreprindere care „se integrează eforturilor comunităţii de a fi prezentă în dialogul cu valorile europene”

Cele 24 de capitole, câte cuprinde volumul, alcătuiesc o istorie a editurii din perspectiva celui care a înfiinţat-o. Începe printr-o scurtă autobiografie din care nu lipseşte tragicomicul societăţii româneşti ante şi postdecembriste, ca de exemplu, situaţia în care autorul a fost motivul unui protest public de o oarecare anvergură al cărui slogan era „Jos Marinescu!”. Dar când Nicolae Marinescu coboară în stradă cu speranţa ca demonstranţii vor observa şi vor înţelege că „l-au dat” jos, este cu totul ignorat, fără ca protestele să înceteze. În această mărturie sunt descrise „multe astfel de întâmplări, care nu vor intra în nici o carte de istorie” reprezentând peisajul în care firma, ce poartă nume zeului cuvântului în mitologia romană, este înfiinţată de către Nicolae Marinescu, cu multă experienţă în conducerea mai multor şcoli şi licee. Primul act vizibil al funcţionării constante a editurii este revista săptămânală „Demnitatea” prin care redacţia avea să-şi formeze mâna în cele 45 de numere apărute înainte de faliment, care a survenit, se pare, tot în urma unor conflicte de interese, aceasta arătându-se prea critică pentru unii lideri locali.

Lăsând în urmă contextul politic în care s-a înfiinţat şi a trebuit să supravieţuiască Aius, apreciem iniţiativa descrierii relaţiilor interpersonale, care au constituit de fapt motorul evoluţiei în bine a acestei istorii particulare. Am descoperit cu surprindere personalitatea Ilenei Petrescu, eforturile sale inimaginabile până în momentul  apariţiei acestei cărţi, dar şi suferinţele sale fizice şi sufleteşti induse de o boală neiertătoare care grăbeşte despărţirea de „copilul” Aius, de familie şi prieteni. Nicolae Marinescu surprinde intensitatea regretului de a nu mai avea timp prin redarea unei mărturisiri lucide pe care Ileana Petrescu o face Florinei Ţoc: „ – Tu ştii fată că mor! Aş fi vrut s-o văd pe Diana mireasă! …Şi pe Andrei intrat la liceu!”. Mai departe, autorul observă personaje în jurul cărora construieşte mici schiţe de personalitate, îşi apropie colegii oferindu-le în diferite situaţii garanţia prieteniei, implicându-se cu toate resursele sale fără a-şi păstra un teritoriu personal (el, ca şi motanul Mişu, este al editurii), joacă totul pe o carte şi prin nu ştiu ce forţe ascunse proiectul are sorţi de izbândă. Ne bucură regăsirea unor persoane apropiate ca participanţi la continuarea unei istorii pentru care s-au făcut multe sacrificii.

Nu trebuie omişi nici mentorii spirituali, Adrian Marino şi Ion Zamfirescu, cărora li se dedică o parte din carte. Ei apar în ipostaza de susţinători morali şi spirituali ai acestui efort pentru realizarea unui act de  cultură. Cartea cuprinde şi un schimb epistolar inedit dintre cei doi oameni de cultură şi editura Aius. În cadrul unui portret-elogiu făcut lui Ion Zamfirescu, aflăm că relaţia student-profesor se va transforma peste ani într-una de discipol-maestru, unde lecţiile primite nu vor fi numai de literatură ci „de iubire pentru cultura română, de demnitate umană şi de generozitate”, reflectate în gestul prin care cedează necondiţionat drepturile de autor editurii craiovene. Astfel, capitolul „Lecţia Ion Zamfirescu”  este şi o sursă de informaţii cu privire la comportamentul didactic

al profesorului, al atmosferei de studiu de pe atunci, în general, al atmosferei la examenele lui Ion Zamfirescu, în particular. Pe lângă acestea, rezultatele cercetărilor sale teatrale şi modul de a supravieţuirii cu demnitate sunt descrise cu admiraţie prin ochii studentului Nicolae Marinescu. Evident, acelaşi efect îl are şi colaborarea cu Adrian Marino, o colaborare neaşteptată care porneşte de la cartea Hermeneutica lui Adrian Marino scrisă de Constantin M. Popa, carte ce generează corespondenţa dintre cei doi, ce are la bază aranjarea unor evenimente de promovare. Adrian Marino vede potenţialul editurii, el propune participarea la târguri, chiar dacă colectivul redacţional nu se simţea încă pregătit să participe la ele. Discuţiile continuă apoi pe tema publicării cărţii ¡Ole! España, ce ne face părtaşi la emoţiile receptărilor critice şi la satisfacţiile succesului. Din acest moment, Adrian Marino, va continua să fie fidel editurii, va publica în continuare la Aius, se va implica în proiectul „Mozaicul”, prin încurajările, înţelegerea şi criticile ce au constituit un adevărat sprijin. Autorul nu insistă, în mod deliberat, asupra momentului înfiinţării revistei „Mozaicul”, deoarece acesta beneficiază de o carte separată de istorie, Mozaicul. Modernitatea tradiţiei. Semnificativ este şi faptul că volumul Aius 20. File din istoria noastră cuprinde în Addenda un catalog al titlurilor apărute la editură din 1991 până în 2011, precum şi un album cu fotografii ce confirmă şi completează evenimentele din istoria editurii. Aius 20… este o carte subiectivă despre o realitate obiectivă, la construirea căreia au colaborat cu succes două generaţii cu viziuni diferite reunite într-un scop unic – un act cultural valoros.

Daniela Micu

Nicolae Marinescu, Aius 20. File din istoria noastră, Editura Aius, Craiova, 2011.

Revista „Mozaicul”. Modernitatea tradiţiei

Istoria jurnalismului din Oltenia istorică apare, la o simplă parcurgere a unei liste de titluri (termenul „bibliografie” îl consi­derăm inadecvat contextului şi realităţii), un şir fragil de publicaţii, de proiecte pro­vocate de entuziasm, de reprezentări uto­pice ale realităţii. Un perpetuu amatorism şi un imatur entuziasm au pus pe lista pu­blicaţiilor oltene titlu după titlu, fară ca astăzi să se poată vorbi raţional de proiecte solide, istorice, rezistente prin ele însele şi în virtutea unei tradiţii alimentate local.

Acest reflex al eternului început (în opoziţie cu eterna reîntoarcere) se poate observa şi prin refuzul cunoaşterii detaşate a istoriei presei locale. Lipsesc, în primul rând, studiile monografice (fundamentale pentru cunoaşterea profundă, ştiinţifică a unui domeniu). Lipseşte şi o cunoaştere sistematică, academică a personalităţilor jurnalismului local. O posibilă explicaţie ar veni din situarea geografică anihilantă a provinciei, anume în proximitatea ca­pitalei României. Dincolo, însă, de această explicaţie fatalistă, presa din Oltenia trebuie să aibă o istorie, încă nescrisă. Chiar dacă vor fi apărut consemnări, acestea nu s-au bucurat nici de omologare academică şi nici de o circulaţie prin care să poată fi valorificate.

În Craiova postdecembristă au apărut (şi în viitorul apropiat vor mai apărea) câteva monografii ale unor publicaţii relevante atât pentru profilul local al lumii jurnalistice, cât şi pentru cel naţional, câteva recuperări la nivel lingvistic (recenzia aceasta este construită pe pilonul conceptual construit de Reinhart Koselleck în Conceptele şi istoriile lor. Semantica şi pragmatica limbajului social-politic, cu două contribuţii ale lui Ulrike Spreeşi Willibald Steinmetz. Traducere din limba germană de Gabriel H. Decuble şi Mari Oruz. Coordonarea şi unificarea traducerii Gabriel H. Decuble, Editura Art, Bucureşti, 2009). Ne referim la studiile dedicate revistelor Meridian, la Scrisul românesc, Mozaicul. Toate acestea, însă, vin exclusiv din zona presei culturale. Cercetarea istoriei presei generaliste locale oltene, craiovene este inexistentă.

Dat fiind acest aspect, în momentul în care apar, totuşi, priviri care ar putea contribui la reconstituirea unei istorii (dacă aceasta există şi doar trebuie descoperită), se cade să fie consemnate.

O astfel de carte este Mozaicul. Modernitatea tradiţiei de Nicolae Marinescu (Editura Aius PrintEd, Craiova, 2008). Cartea face parte din familia „Life and Letters”, aşa cum este ea descrisă de Reinhart Koselleck. Lucrarea are premisele de a deveni un instrument pentru scrierea istoriei ex eventu. Este o carte de memorii şi relatează istoria seriei secunde a revistei Mozaicul (iniţiată la Craiova, în octombrie 1998), în dinamica ei imanentă. Mărturia lui Nicolae Marinescu va putea dobândi statut de sursă în reconstituirea evenimentelor in actu. Perspectiva subiectivă, dar şi valoarea documentară pentru o virtuală cercetare mai aplicată sunt elemente asumate de autor: „mărturia noastră sinceră, dar declarat subiectivă, însă pe care o credem la fel de necesară pentru înţelegerea unor fapte omeneşti, ca şi cercetarea ştiinţifică. Semnalăm doar un fapt ale cărui semnificaţii vor trebui înţelese în viitor, în respectul logicii şi onestităţii” (p. 75). De aici vine şi neajunsul major al cărţii: prea atent să consemneze factologia, să colecţioneze dovezi şi documente ale adevărurilor scrise, autorul nu are curajul să mizeze întru totul pe avantajele stilistice ale discursului subiectiv. De multe ori se limitează la a consemna sec un anumit eveniment, cum alteori abandonează pur şi simplu propriul text, pentru a face loc unor documente la care cititorul ar putea avea acces şi în alte locuri. Teama de a nu fi crezut transpare în text fie prin tăceri neinspirate, fie prin precipitarea unor detalii, care reconstituie într-adevăr un eveniment, dar îşi pierd relevanţa la nivel macrotextual.

Lucrarea este construită pe patru piloni: circumstanţele care au provocat apariţia revistei, momentul Adrian Marino, motivarea susţinerii publicaţiei, implicaţiile economice ale gestului de a publica în regim privat o revistă de cultură. Intr-o Addenda sunt reluate şi principalele texte programatice semnate de Nicoale Marinescu şi care au escortat publicaţia: Constantin Lecca – un înaintaş exemplar (text publicat iniţial în Mozaicul, nr. 8-9, 2007), Mozaikul – un proiect european (text publicat de Nicolae Marinescu împreună cu Aurelia Florescu, în deschiderea lucrării Mozaikul (1838-1839). Un proiect european, Craiova, Aius, 2005).

Un alt segment al cărţii este constituit din „Bibliografia «Mozaicul» 1998-2008”, în care apar, în ordinea alfabetică a autorilor, toate articolele publicate în Mozaicul, până în momentul publicării cărţii, precum şi artiştii plastici cu ale căror lucrări au fost ilustrate numerele. Segmentul final aduce în prim plan Colocviile şi Premiile revistei „Mozaicul”, manifestare anuală a publicaţiei, încă din 1998. Este prezentată tematica, participanţii, premianţii, precum şi o istorie în imagini.

Pe logica memorialisticii, povestitorul îşi construieşte relatarea pe răspunsuri la întrebările clasice ale acestui tip de discurs, ce şi cum s-a întâmplat? Povestirea este controlată cronologic, dar, fapt caracteristic pentru un discurs evocator, abundă în analepse şi prolepse. Asumându-şi perspectiva subiectivă a mărturiei, autorul insistă să contextualizeze, să circumstanţieze ori de câte ori are ocazia. Pe lângă stilistica dictată de „ce s-a întâmplat?”, se remarcă şi o insistentă preocupare pentru a se explica, justifica, motiva existenţa noii serii a Mozaicului.

Revista Mozaicul a fost înfiinţată de pictorul Constantin Lecca (sfătuit îndeaproape de Ioan Maiorescu), la Craiova, în 1838, devenind astfel prima revistă de cultură din Oltenia, şi a rezistat un an (3 octombrie 1838 – 25 septembrie 1839), timp în care a atras atenţia şi aprecierile unor Eliade Rădulescu, Gheorghe Asachi, George Ba-riţiu. Asumându-şi, la modul implicit, un program paşoptist, publicaţia a dobândit, în trecerea prin istorie, şi statutul unui valoros document pentru cunoaşterea felului în care au pătruns în societatea românească ideile modernităţii. In 1998, la 160 de la primul număr al revistei, apărea la Craiova primul număr al seriei secunde, „din iniţiativa unor intelectuali craioveni de a se grupa, pentru a milita cu mijloacele lor pentru revenirea valorilor culturale româneşti în circuitul european” (p. 6).

Dincolo de această consemnare factuală, Nicolae Marinescu (şi evidenţiem aici una dintre constantele naraţiunii – nevoia obsesivă de circumstanţiere) insistă destul de mult pe descrierea unor „convergenţe con-juncturale”, generate de evenimentele din 1989. Gestul memorialistului este unul absolut firesc în stilistica „life and letters”. Cum demonstra şi Reinhart Koselleck: „în orice acţiune există elemente extra-, pre-, dar şi postlingvistice, care determină o istorie” (p. 14). Astfel, în perioada imediat următoare evenimentelor din decembrie 1989, peisajul mediatic craiovean (ca şi cel naţional) este într-o continuă şi alertă transformare: „La Craiova, în numai câteva zile, cotidianul Comitetului Judeţean al PCR Dolj, Înainte, devenea Cuvântul libertăţii (p. 7). Schimbări revoltate apar şi în redacţia revistei Ramuri, finalizate în 1991, când redactorul-şef de atunci, Marin Sorescu, este înlăturat. Încercări, aşteptări, proiecte aglomerează spaţiul oltenesc, nu întotdeauna promiţător: „În peisajul publicistic al locului apar şi dispar cu viteză ameţitoare cotidiene, hebdomadare, mensuale «fondate» de publicişti mai mult sau mai puţin cunoscuţi, uneori simpli «corespondenţi» la publicaţiile comuniste, când nu doar semidocţi avizi de notorietate sau bani, materializând fantezii derizorii sau defulând frustrări acumulate în toţii ani când (sic!) se supuseseră, de voie sau de nevoie, «comenzii sociale» impuse de partidul-stat” (p. 7-8).

În acest context social, Nicolae Marinescu a fondat săptămânalul Demnitatea (28 martie 1990). Publicaţia a atras mai mulţi intelectuali şi a reuşit să reziste prin forţe proprii preţ de 45 de apariţii. Condiţiile sociale şi istorice, fluctuaţiile economice haotice fac ca publicaţia să dispară, dar, la scurt timp, în 1991, este înfiinţată Editura Aius, de data aceasta din necesităţi în primul rând economice – doi dintre colaboratorii cei mai apropiaţi renunţaseră la angajamentele iniţiale. Editura Aius avea să susţină financiar proiectul Mozaicul – seria a doua, iniţiat în 1998.

Un segment important, relevat ca atare şi sub aspectul spaţiului tipografic alocat, este prezenţa lui Adrian Marino alături de gruparea Aius-Mozaicul. Relaţia Aius -Marino a început încă din anul 1993, când criticul şi istoricul literar craiovean Constantin M. Popa a publicat lucrarea Hermeneutica lui Adrian Marino. Debutul şi evoluţia relaţiei şi colaborării sunt descrise extrem de detaliat, cu priviri aruncate până în zonele cele mai (aparent) nesemnificative. Sunt publicate schimburi de scrisori, sunt reproduse din memorie dialoguri, impresii notate cu ocazia unor evenimente de promovare (lansări, colocvii etc.), dar şi texte integrale semnate de ideocritic şi oferite spre publicare editurii şi revistei, cum este cazul postfeţei cărţii ¡Olé! Espaňa. Un capitol relevant atât pentru înţelegerea personalităţii lui Adrian Marino, pentru înţelegerea relaţiei pe care a avut-o cu această grupare, cât şi pentru etapele editoriale de realizare a unei cărţi fundamentale, cel puţin sub aspectul documentării convulsiilor ideologice post-decembriste din istoria României, este capitolul „Revenirea în Europa”. Lucrarea, intitulată Revenirea în Europa. Idei şi controverse româneşti, antologie şi prefaţă de Adrian Marino, reuneşte 90 de articole semnate, între alţii, de: Alexandru Fkleologu, Mihai Şora, Andrei Marga, Al. Zub, Victor Neumann, Alina Mungiu Pippidi ş.a.

Aşadar, exersarea lucrului în regim privat, asumarea consecinţelor acestui nou statut, apariţia Editurii Aius şi crearea şi consolidarea unei relaţii cu Adrian Marino sunt premisele reluării revistei Mozaicul. Momentul iniţial este descris de memorialist cu lux de amănunte: „Am în minte imaginea clară a unei seri de toamnă târzie sau de început de iarnă, întunecoasă şi rece, întorcându-mă spre casă cu Ilarie Hinovea-nu, care pleda tenace, prin zloata răsucită de vântul tăios, pentru noua revistă […] În primul rând m-am gândit că pe o piaţă a publicisticii culturale craiovene aproape liberă nu avea sens să ne aşezăm pe culoarul ocupat de Ramuri, ci să ne dispunem complementar. […]. Mi s-a părut că viaţa culturală a Craiovei este destul de bogată ca să merite a fi prezentată într-o publicaţie a locului” (p. 57-58). Dincolo de momentul descoperirii unei tradiţii, relevant şi important în ceea ce priveşte apariţia acestei publicaţii este, în opinia memorialistului, statutul său de publicaţie susţinută din fonduri private.

În etapa următoare a început constituirea redacţiei, avându-l pe Constantin M. Popa redactor-şef, precum şi asumarea programului neopaşoptist teoretizat de Adrian Marino. Episodul este susţinut de publicarea schimbului de scrisori dintre Constantin M. Popa, mandatar al grupării, şi Adrian Marino, în august 1998. In ceea ce-1 priveşte pe directorul proiectului, Nicolae Marinescu, acesta insistă pe implicaţiile financiare ale creării unei reviste de cultură în anii ’90: „Au fost eforturi penibile, uneori dramatice. De la al doilea număr am trăit tensiunea de a nu şti cum îl voi scoate pe următorul, cu atât mai apăsătoare cu cât nu puteam să-mi împărtăşesc îngrijorarea faţă de nimeni, pentru că nimeni nu s-ar fi apucat să scrie pentru o revistă care nu ştia dacă mai apare luna viitoare” (p. 63). Capitolul următor, „Mozaicul. Primul număr”, prezintă în detaliu implicarea tuturor grupurilor de lucru necesare în apariţia unei publicaţii. Este publicat integral şi textul programatic, Din nou la drum, prin care este asumată explicit apartenenţa la neopaşoptism: „Reluarea, într-o serie nouă, a Mozaicului nu reprezintă numai gestul de recunoaştere a unui merit istoric, ci, mai ales, convingerea că prezentul are puternice similitudini cu perioada pre-paşoptistă, reprezentată şi de această publicaţie, iar conceptul de «neopaşoptism», lansat şi susţinut de Adrian Marino, se constituie într-o chemare energică adresată adevăratei intelectualităţi române de astăzi la angajare responsabilă în efortul de reconstruire a României moderne” (p. 71).

Povestirea urmăreşte dezvoltarea şi consolidarea publicaţiei, prin sistematizarea redacţiei, a materialelor, prin construirea şi impunerea Colocviilor şi Premiilor revistei Mozaicul (ca altă formă, complementară, de manifestare a convingerilor neopaşoptiste ale grupării), prin limpezirea ideologică, dar, mai ales, printr-un insistent discurs autoreflexiv.

În repetate rânduri, sub pretextul diferitelor aniversări, redacţia revine asupra autodefinirii, asupra afirmării repetitive a profilului ideologic, dar şi asupra motivării existenţei acestei publicaţii. Nicolae Marinescu înregistrează cu minuţiozitate fiecare astfel de episod al autodefinirii. Pe lângă el însuşi, pe lângă Constantin M. Popa şi Adrian Marino, rând pe rând, toţi cei implicaţi sistematic şi cu program autorial publică texte programatice, subsumabile programului mare al revistei. Semnează astfel de texte Gabriel Coşoveanu, Ion Buzera, Sergiu Ioanicescu, Horia Dulvac, Ion Militaru, Sorina Sorescu. Gestul auto-reflexivităţii este, de altfel, definitoriu şi în prezent pentru gruparea Mozaicul.

Revista este bine primită şi la nivel naţional. Nicolae Marinescu înregistrează reacţiile (pozitive) apărute în reviste precum Observator cultural, România literară, 22, Dilema, Apostrof, Convorbiri literare, dar şi mesaje trimise de personalităţi ale culturii române, precum acad. Constantin Ciopraga, criticul Gheorghe Grigurcu, Ion Zamfirescu ş.a.

Un element esenţial în susţinerea acestui document vine din capitolele dedicate aspectului financiar şi, în mod special, din capitolul Prietenii „Mozaicului” (i.e. sponsorii). „Istoria are de-a face cu relaţiile in-terumane”, arăta, în lucrarea mai sus citată, Reinhart Koselleck (p. 7). Relaţia cu mediul de afaceri a fost construită pe fundamentul unor prietenii care au putut evolua şi în zona mai puţin tolerantă, mai puţin înţelegătoare a economiei de piaţă. Succesul publicaţiei i-a permis directorului ei să atragă finanţări pentru realizarea Colocviilor Mozaicul, după cum el însuşi mărturiseşte: „asemenea oameni de succes susţin numai succesul, […] se implică numai când cred că li se propune un proiect important, care aduce un spor, dacă nu financiar şi direct, de context social şi în perspectivă” (p. 120).

Fiecare dintre sponsorii tradiţionali este prezentat în paginile cărţii cu largi evocări şi cu detalii epice, menite să reconstituie, să apropie ochiului o zonă a culturii române contemporane mai puţin cunoscută: întâlnirea dintre artist şi un potenţial finanţator.

Prezentăm, astfel, unul dintre capitolele pe care le considerăm extrem de importante în vederea înţelegerii unui context şi a unui fenomen: revuistica postdecem-bristă. Dacă în cazul multora dintre celelalte capitole li se poate reproşa o prolixitate (trăsătură prin excelenţă a memorialisticii), în cazul capitolului Prietenii „Mozaicului” se poate accesa un document prin care se poate recupera o temă definitorie pentru fenomenul cultural postdecembrist românesc. Obscurele şi/sau absentele sponsorizări îşi regăsesc în acest pagini un narator generos şi responsabil, care pare să reuşească să recupereze, cel puţin în cazul publicaţiei sale, sponsorizarea din zona carităţii, după cum mută artistul de sub eticheta fiinţei slabe, sub cea a întreprinzătorului.

Revista „Mozaicul”. Modernitatea tradiţiei este, înainte de orice, un preţios document pentru cunoaşterea sistematizată a României culturale postcomuniste. In plan local, mărturia lui Nicolae Marinescu reprezintă o întrerupere a tradiţiei uitării şi a începutului perpetuu. Prin asumarea subiectivităţii, cartea a devenit şi o sursă lingvistică autentică pentru eventualele cercetări academice, ştiintifice asupra presei locale, pentru că Nicolae Marinescu are importantul merit de a nu mistifica.

Xenia Negrea

Nicolae Marinescu, Revista „Mozaicul”. Modernitatea tradiţiei, Editura Aius, Craiova, 2008.

Recenzia a fost publicată în Revista Română de Istorie a Presei, anul V, nr. 2(10)/2011, Cluj-Napoca, pp. 165-169.

Caietele Meridian 1934-1946. Monografie bibliografică

Meridian 1934-1946. Monografie bibliografică reprezintă așezarea ordonată sub lentila investigatorie a lui Marcel Ciorcan a caietelor literare Meridian, apărute în Craiova între 1918 și 1946. Cartea de față, în speță o monografie (Editura Aius, 2011, 134 p.), analizează, ca într-un laborator științific, numerele caietelor Meridian pe categorii tematice, pe direcții sau sectoare, alături de care este pusă la dispoziția cititorilor o bibliografie exegetică generoasă, menită să identifice „absolut tot ce a constituit viața, nervul și substanța Meridian” (p.5).

Monografia cuprinde cinci capitole („Revista Meridian – Reper craiovean spre «Calea Lactee» a spiritului pur”, „Fiziologia literară a revistei”, „Istorie și critică literară”, „Preocupări culturale”, „Considerații finale”), cu intenția de a radiografia atât contextul spiritual craiovean în care apare revista, calibrul cultural și intențiile fondatorilor, programul estetic al revistei, literatura beletristică publicată aici (tematica și motivele poetice, originalitatea prozei), traducerile, cronicile, articole despre literatura din alte țări, cât și articole și eseuri de estetică, teorie literară, cronici literare, cinematografice sau cronici muzicale.

Pe lângă aceasta, Monografia mai cuprinde o serie de indici, precum cel alfabetic al colaboratorilor cu versuri, indicele colaboratorilor cu proze, indicele cronologic al traducerilor, indicele cronologic al semnalărilor de noi apariții editoriale, indicele cronologic al spectacolelor de teatru comentate, precum și indicele articolelor axate pe probleme de teatru din Caietele Meridian.

Monografia realizată de Marcel Ciorcan are meritul de a face un soi de „arheologie culturală” , o muncă migăloasă, aproape matematică, cu scopul de a înregimenta și de a pune în coerență timpul istoric, cultura și spațiul. Toate aceste trei direcții vin dintr-un complex mult adâncit astăzi (neasumat bărbătește) și a cărei „defulare” este reprezentată de necesitatea unei veritabile emancipări culturale a spațiului craiovean și a celui oltenesc în ansamblul său.

Ionuţ Răduică

Mihai Uţă: cum ni se adresează Maimonide

În cadrul proiectului său de recuperare şi promovare a valorilor filosofiei româneşti, dr. Adrian Michiduţă retipăreşte ediţia princeps a monografiei din 1935 a lui Mihai Uţă, dedicată lui Mose Maimonide. Cartea (Mihai Uţă, Mose Maimonide, Craiova, Editura Aius, 2011) se constituie într-o ediţie critică şi se bucură de un pertinent studiu introductiv, de note şi bibliografie întocmite de editor.

Iniţial, Mihai Uţă publică în două numere succesive din revista Atheneum, 3 şi 4, din 1935, două studii Maimonide şi Filosofia lui Maimonide. În acelaşi an, întrucât se împlineau 800 de ani de la naşterea lui Mose Maimonide (1135-1204), el conexează şi completează articolele, tipărindu-le drept studiu, la Editura Alexandru Pasere.

Monografia se constituie din trei capitole. În Introducere se realizează o punere în temă a iudaismului, raporturile sale cu mahomedanismul şi locul filosofiei lui Mose Maimonide în dezbaterea de idei din epocă. Opera lui Mose Maimonide este evaluată preliminar ca „cea mai armonioasă conciliere a religiei iudaice cu filosofia aristotelică” (p. 38).

Capitolul al doilea prezintă Viaţa şi opera lui Maimonide, născut la 30 martie 1135 la Cordoba, Spania, ca fiu al unui cărturar şi ca urmaş în generaţii de medici şi rabini. În 1159, împreună cu familia se mută în Maroc, iar apoi, în Palestina şi Egipt (aici moare în 1204). În acest interval, el se pregăteşte pentru medicină şi o profesează cu succes. Totodată, aşa cum specifică Mihai Uţă, viaţa lui „se împrăştie în opera sa”. Scrie atât cărţi de medicină, cât şi cărţi de filosofie, de scolastică. Se preocupă în paralel de „astm”, de „medicamente”, de „boli de nas şi de gât”, de „reumatism” şi de chestiuni filosofice. Problematica filosofică este extinsă, de la ontologie la gnoseologie, de la etică la logică. Filosofia sa nu alcătuieşte totuşi un sistem. Cărţile sale fundamentale sunt Călăuza sănătăţii, respectiv Călăuza rătăciţilor (Mihai Uţă îi spune Călăuza nehotărâţilor).

Al treilea capitol îl constituie Doctrina şi el reprezintă partea cea mai consistentă a cărţii. Două sunt premisele de la care se porneşte. Prima este că „rostul cugetării scolastice este găsirea unui acord între credinţă şi raţiune, este încercarea de a contopi teologia şi filosofia într-o doctrină coerentă”. Este premisa conceptual obiectivă. Ea reprezintă coordonata calificativă.

Cea de-a doua premisă este una istorică şi concretă, explicativă: „Problema spirituală a vremii şi societăţii în care a trăit Maimonide se punea în termenii următori: credincioşii care adânceau filosofia se opuneau la convingerea că adevărurile descoperite de raţiune se află în contradicţie cu adevărurile revelate; conştiinţa lor impunea o alegere: să urmeze căile raţiunii sau să rămână la adăpostul credinţei tradiţionale” (pp. 88-89).

Cartea fundamentală a lui Maimonide este Călăuza rătăciţilor şi prin ea se vizează ca în cadrul sistemului de referinţă menţionat să se realizeze convergenţa. În ce priveşte scopul cărţii, Maimonide arată că acesta este dublu. Pe de o parte, este de a fi o călăuză în a-i edifica pe cei rătăciţi între adevărul credinţei şi adevărul raţiunii. Pe de altă parte, este „de a explica alegoriile foarte obscure care se întâlnesc în cărţile profeţilor, fără ca ele să fie prezentate ca atare, pe care însă ignoranţii şi nechibzuiţii le concep în sensul lor exterior şi nu-şi dau seama că au un sens esoteric”.

Abordarea lui Maimonide este una unificatoare: filosofia trebuie să probeze că dicotomia celor două adevăruri este una iluzorie şi nelegitimă. Asumpţia sa principală este că nu există decât un singur adevăr. Temeiul primar al acesteia constă în faptul că intelectul nu deţine surse gnoseologice care să obţină două tipuri de cunoaştere aflate în contradicţie. Temeiul secundar este că cele două mijloace de a sesiza adevărul sunt convergente, consistente şi colaborează. Mihai Uţă precizează în acest sens: „Contradicţia între credinţă şi raţiune e absolut aparentă; ea decurge din termenul prin care se exprimă fiecare, iar nu din semnificaţia reală a adevărurilor”.

Adevărul unic al credinţei şi al raţiunii prezintă două sensuri: unul manifest şi altul ascuns. Ambele sunt raţionale. Neînţelegerea, se susţine, provine din faptul că unii filosofi au căutat identificarea adevărului raţional cu adevărul revelaţiei. Nu adevărul unic are o parte iraţională, ci unul dintre sensurile lui, cel ascuns, datorită impreciziei implică o doză de iraţional. Maimonide stabileşte astfel sensul raţional al revelaţiei. Faptul că niciunde adevărul nu este exprimat direct, franc face admisibil un sens obţinut pe cale iraţională. Modalitatea principală prin care iraţionalul sensului ascuns este adus în text, o constituie alegoria. Prin urmare, una dintre preocupările de unificare trebuie să se îndrepte spre înţelegerea şi explicarea alegoriilor.

Concluzia la care ajunge Mihai Uţă şi care este una comprehensivă este aceea că Maimonide dovedeşte că „raţiunea şi credinţa nu se opun şi nu se contrazic, merg pe căi diferite, însă năzuiesc către aceeaşi ţintă (…); metafizica şi religia, deşi pornite din puncte diferite, se întâlnesc şi se contopesc în aceeaşi aspiraţie”.

Ştefan Vlăduţescu

Mihai Uţă, Mose Maimonide, ediţie critică, studiu introductiv, note şi bibliografie de dr. Adrian Michiduţă, Colecţia „Biblioteca de filosofie românească”, Editura Aius, Craiova, 2011, 151 pag.

Prima întâlnire

În momentul debutului său în volum, cu placheta Peisaj cu întâlnire, Gabriel Nedelea era încă masterand al Facultăţii de Litere din Craiova. Un tânăr studios şi timid (care şi-a exorcizat retractilitatea prin gesturi extravertite), venerând poezia (motiv pentru care interesele sale exegetice se îndreaptă aproape exclusiv în această direcţie), Gabriel Nedelea înţelege să-şi facă intrarea pe scena literaturii omagiindu-l pe unul dintre cei mai influenţi poeţi români contemporani, Gellu Naum (şi nu numai pe el, însă voi reveni cu detalii). Tocmai de aceea, aş spune, mecanismele interne, intestinele lirice ale volumului nu sunt subîntinse de o destructurare postmodernă, ca în cazul mai multor „douămiişti”, ci de un ancraj ferm în (neo)modernism, graţie căruia viaţa, oamenii şi relaţiile dintre ei, chiar dacă nu prezintă numaidecât un sens, pot dobândi unul.

Abordând Peisaj cu întâlnire, mi se pare nimerit să vă prezint, pe rând, câteva consideraţii legate respectiv de structură şi de conţinutul propriu-zis. Coperta plachetei (un detaliu al unui tablou, din 1925, semnat de catalanul Joan Miró) a fost aleasă cu o grijă exemplară, ea evidenţiind cu abilitate liniile ordonatoare ale discursului poetic. Ascensiunea în spirală, dualitatea masculin-feminin şi reificarea iubirii sunt câteva dintre supratemele volumului, regăsite în indicii grafici ai copertei. Ca apropiat al poetului şi criticului Petrişor Militaru, Gabriel Nedelea îmi pare sedus de mistica numerologiei (de altfel, un discret, dar persistent parfum religios străbate paginile volumului, de parcă poetul nu s-ar putea hotărî să abandoneze definitiv transcendenţa), de vreme ce-şi divide placheta în trei secţiuni: prima cuprinzând 13 poeme, a doua – 27 (nu ştiu dacă se ascund aici nicasienele trepte ale realului) şi a treia – din nou 13. Este vorba, cred, despre o fabulă în trei acte: primul fiind constituit de o stare febrilă, de căutare şi de găsire, al doilea – de o radiografie a femininului, iar al treilea – de o radiografie a masculinului. Altfel spus, joncţiunea iniţială este microscopată cu răbdare în secţiunile subsecvente, totul din dorinţa de a ţese o descriere filigranată a unei conjuncţii emoţionale.

La nivelul conţinutului, lucrurile sunt încă mai interesante. În opinia mea, volumul nu ar trebui descris global, ci urmărit în detaliu, pentru ca releele de comunicare paratactică dintre tânărul poet şi modelele sale (în primul rând, Naum, dar şi Tudor Arghezi, Nichita Stănescu sau Mircea Ivănescu) să devină transparente. Există numeroase exemple de dibăcie metaforică. Atârnarea sufletelor, de pildă, mizează pe un procedeu neoromantic, brevetat, la noi, de Eminescu în Veneră şi Madonă, ce constă în intersectarea violentă şi bulversantă dintre material şi imaterial. După potop este o piesă de rezistenţă a plachetei, construită în conformitate cu imaginarul cromatic modernist: albastrul traklian (sau, dacă vreţi, stănescian) reifică un curcubeu de stări afective. De altfel, tributul adus lui Nichita Stănescu se extinde la nivelul lexicului: poemul Respirare ascunde substantive precum „neoasele” sau „nesângele”. Universul lui Gabriel Nedelea este, semnificativ, unul lichid, punctat de numeroase referinţe acvatice şi de simboluri pluviale. Paradoxal însă, starea transmisă nu este de spleen simbolist, ci de optimistă regenerare erotică, de pulsaţie în ritmul ocult al unei iubiri în continuă metamorfoză.

Sydney Smith a spus odată un lucru dacă nu memorabil, măcar degrabă pus în practică de mulţi dintre cronicarii literari de la noi: „Nu citesc nici o carte înainte s-o recenzez. Mi-am dat seama că n-ar face decât să-mi creeze prejudecăţi”. Trebuie să-i avertizez pe criticii de întâmpinare că, dacă vor urma acest sfat, cât se poate de salubru în privinţa anumitor volume (nu e cazul să intrăm în detalii), vor rata unul dintre cele mai promiţătoare debuturi din poezia românească de astăzi. La prima sa întâlnire, Gabriel Nedelea merită cu prisosinţă atât încrederea, cât şi felicitările noastre.

Cătălin Ghiţă

Gabriel Nedelea, Peisaj cu întâlnire, Editura Aius, Craiova, 2011.

Lansarea cărţii “Filosofia chiriaşului grăbit”

Haideţi să ne mai dăm şi seama

Editura Aius, Revista Mozaicul şi Adunarea pentru Filosofie vă invită marţi, 20 martie 2012, ora 17.00, la Casa de Cultură Traian Demetrescu, Craiova, să participaţi la lansarea cărţii Filosofia chiriaşului grăbit de Lorena Păvălan Stuparu.

Alături de carte şi de autoare vor fi lect. univ. dr. Viorel Ghenea, drd. Luiza Mitu, prep. drd. Ionuţ Răduică, asist. univ. dr. Cristinel Trandafir şi Xenia Karo-Negrea.

Provocaţi de carte, tinerii filosofi de la Adunare… vor conduce o dezbatere pe tema Ce înseamnă că eşti acasă?. Sunteţi invitaţi să ne spuneţi poveştile dumneavoastră despre „starea de acasă” sau despre rătăcirea şi graba cu care ne îndepărtăm de casă.

Volumul Filosofia chiriaşului grăbit grupează o serie de studii şi eseuri pe teme filosofice şi estetice a căror unitate se regăseşte (mai mult sau mai puţin direct) în noţiunea de locuire plurală şi culturală a lumii. Numai omului îi este dat să locuiască, şi aceasta pentru că numai el îşi creează locuirea, în timp ce alte vieţuitoare se adăpostesc sau se ascund.

Lorena Stuparu (n. 1962) este cercetător ştiinţific la Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române (Bucureşti). Este membră a Societăţii Internaţionale Toma d’Aquino, secţia română (din 2007) şi membră a Societăţii Române de Filosofie (din 2009). A efectuat mai multe stagii de cercetare în străinătate (Paris, Bruxelles, Praga, Moscova) şi în prezent participă la un program postdoctoral la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti.

Adunarea Pentru Filosofie (APF) este constituită din studenţi, absolvenţi, prieteni şi admiratori de toate vârstele ai Filosofiei. Gruparea organizează „Întâlnirile Adunării pentru Filosofie”, la fiecare două săptămâni, sâmbăta, începând cu orele 17. 00. Un alt proiect în desfăşurare este „Pagina de sâmbătă seara”. Tinerii distribuie în spaţiul public pagini tipărite cu fragmente semnificative din lucrări filosofice și literare.

Pentru mai multe informaţii:

http://blog.adunareapentrufilosofie.ro/

http://www.adunareapentrufilosofie.ro/

Contact: Xenia Karo-Negrea

 xenia_karo@yahoo.com

Pentru fotografii de la lansare click aici!

Stéphane Lupasco şi fascinaţia contradicţiei

Deşi nu a intrat în rodajul exegetic din mediile academice şi intelectuale din Franţa sau din România, opera lui Stéphane Lupasco a exercitat mai degrabă o fascinaţie impresionantă în rândul unor cercuri artistice şi filologice, şi mai puţin în cele filozofice sau ştiinţifice. Privită în genera ca nonconformistă, filozofia lupasciană a intrigat prin cel puţin trei puncte de vedere: (1) regândirea logicii prin punerea în centru a terţului inclus; (2) provocatorul subtitlu dat cărţii Universul psihic – „Sfârşitul psihanalizei” (1979), într-o vreme când psihanaliza reprezenta prin Lacane centrul de greutate în mediile intelectuale franceze şi, nu în ultimul rând, (3) forţa sa de a crea un sistem filozofic, în sensul tare al conceptului, ce îşi fundamentează dimensiunile şi tezele prin schimbările radicale de paradigmă petrecute în sânul ştiinţelor în prima jumătate a secolului XX.

Stéphane Lupasco propune în cărţile sale un discurs mixt care pendulează între limbajul filozofic, cu ample demonstraţii logice în care se foloseşte din plin de simbolurile specifice acestui limbaj, şi cel deprins din fizică, incursiunile în universul cuantelor oferindu-i esenţele tari din care îşi hrăneşte sistemul. Aceste aspecte cumulate au stat la baza dificultăţilor de receptare a operei lupasciene. În România, opera filozofului francez de origine română a fost vizibilă mai ales prin traducerile lui Vasile Sporici şi prin interesul pe care l-a arătat Constantin Noica pentru acest mod inedit de a face filozofie. În 1982 a avut loc apariţie în limba română a cărţii Logica dinamică a contradictoriului, volum ce întruneşte fragmente din şase cărţi ale lui Lupasco, în traducerea şi cu postfaţa lui Vasile Sporici şi cu o prefaţa de Constantin Noica. Înfiinţarea „Institutului Ştefan Lupaşcu” de la Iaşi şi, mai ales aş zice, revenirea lui Basarab Nicolescu în România, au făcut ca opera lui Lupasco să iese din conul de umbră în care s-a aflat cred că numai din ignoranţă.

În atare condiţii, apariţia unei cărţi despre opera lui Stéphane Lupasco nu poate să fie decât de interes, mai ales când este urmarea unei teze de doctorat. În această ordine de idei Maria Michiduţă propune prin Dualismul antagonist, carte apărută în 2011 la Editura Aius, un demers ce urmăreşte îndeaproape, aşa cum o spune subtitlul, „deconstrucţia şi reconstrucţia dialectică” întreprinsă de Lupasco.

Cartea este construită din cinci capitole şi în două direcţii. Primul capitol, „Filozofia – conştiinţă a conştiinţei” debutează cu înscrierea filozofiei lui Lupasco în rândurile postmoderne şi surprinde procesul de generare a ideilor plasate în apropierea „gândirii slabe”. Astfel autoarea sesizează că „în acest context al demitizărilor şi fragmentărilor ontologice şi gnoseologice, Lupaşcu ne propune o deconstrucţie mai amplă şi mai radicală decât mulţi alţi filozofi postmoderni, întrucât vizează fundamentul însuşi al cunoaşterii tradiţionale – logica aristotelică – pentru a ne arăta apoi că se poate construi o onto-logică, o viziune holist-contextualistă, centrată pe valorizarea contradicţiei ca principiu structurant al realităţii”. Fraza citată rezumă întreaga structură a cărţii. Următoarele patru capitole sunt numite: „Reconstrucţia logică”, „Reconstrucţia ontologică”, „Reconstrucţia epistemologică” şi „Reconstrucţia etică”.

Deconstrucţia urmărită în prima fază a cărţii are ca temei postularea dualismului antagonist, sintagmă care presupune o mutaţie determinantă în evoluţia filozofiei. Catalogată în istoria logicii ca o nouă dialectică, sintagma încorporează o serie de concepte ce conduc la un punct în care contradicţia nu mai este în chip hegelian doar sursa lucrurilor, „ci însăşi materia lor şi nu mai are doar o valoare instrumentală, căci nu se poate resorbi, fie şi temporar, într-o sinteză”, după cum remarcă autoarea.

Maria Michiduţă vede în dualismul antagonic, în logica dinamică a contradictoriului şi în dialectica energetică nu un proces care are ca finalitate deconstrucţia, ci unul care, plecând de la deconstrucţie, propune o reconstrucţie ce are ca urmare o nouă legătură între subiect şi obiect, „într-un inedit paralelism logico-afectiv”. Metoda aplicată de autoare este ireproşabilă, din aceste premise reies într-o manieră silogistică ideile fundamentale ale lui Lupasco.

Volumul atinge punctele nevralgice ale filozofie lupasciene şi are meritul de a ordona deductiv etapele gândirii ce au dus, spre exemplu, la postulatul celor trei materii. Autoare surprinde cele trei dimensiuni pe care Lupasco le-a păstrat din gândirea anterioară pentru definirea materiei: „potenţialitatea aristotelică, rezistenţa leibniziană şi echivalenţa masă-energie einsteiniană” conştientă în acelaşi timp de faptul că autorul celor trei materii nu concepe existenţa unor elemente materiale ultime pentru că entităţile se succed, devenind tot mai subtile, şi se organizează în sisteme de sisteme, în sisteme de sisteme de sisteme etc. Pe această cale Lupasco ajunge la revelatoarea definiţie dată materiei: „un ansamblu şi o serie de sisteme pur energetice, orientate şi înzestrate cu o anumită rezistenţă”, definiţie discutată pe larg şi de autoare.

Cartea Mariei Michiduţă este o treaptă importantă în recunoaşterea filozofiei lui Stéphane Lupasco în mediile româneşti şi are meritul de a pune într-o nouă lumină revoluţionara operă. Cu un discurs bine articulat autoare propune o ordine organică a ideilor lupasciene şi descrie mecanismele gândirii aflate sub fascinaţia contradicţiei.

Gabriel Nedelea

Un spaţiu spiritual, un destin

Xenia Karo face parte din generaţia tânără deja afirmată a criticii de la noi. Programul său este unul bine conturat iar axiologia după care s-a ghidat a fost întotdeauna confirmată. M-aş referi, în primul rând, la rubrica sa din paginile Mozaicului intitulată „Fractali“ – vădită trimitere la geometria fractalică ce recunoaşte modele într-o dispunere aparent haotică – unde a analizat cu maximă obiectivitate cărţile de poezie de la noi, nu cu puţine reproşuri poate, fie că era vorba de debutanţi, fie de numele deja consacrate. De aceea cred că, şi probabil că mulţi sunt în asentimentul meu, Xenia Karo este printre puţinii critici care cunoaşte foarte bine fenomenul poetic autohton, fiind practic şi domeniul pe care l-a simţit cel mai aproape. Când îşi punea semnătura acum ceva ani pe coperta unei plachete de versuri (De jenă), cu siguranţă că nici cei mai şceptici dintre cei ce o cunoşteau nu se gândeau că în timp apariţiile ei în paginile revistelor ca poetă vor fi din ce în ce mai rare, cedând locul criticului atent, îngrijit, organizat. Deloc de mirare, aşadar, buna vecinătate cu poezia, trecerea de la saltul fără plasă la cel cu plasă dovedind, în esenţă, deprinderi în comun, dar este şi cel care poate lărgi aria prin diversitate şi complexitate. 

Despre Aventuri verticale, monografia dedicată lui Tiberiu Iliescu, s-ar putea  afirma că este o apariţie inedită dacă ne raportăm la cele spuse până acum. Este, însă, o carte scrisă sub semnul egalităţii cu sine iar în spatele acestui proiect se poate lesne ghici curiozitatea pentru o temă care ne vorbeşte nici mai mult nici mai puţin despre un destin al marginalităţii, căci „Cum poţi eşua într-un oraş de provincie, la fel poţi eşua şi într-o ţară precum România“ (p. 44). Acelaşi oraş provincial, adevărat personaj literar cum observă autoarea, este adesea caricaturizat de către Tiberiu Iliescu, acelaşi în care a trăit cu încruntare şi Ion D. Sîrbu, însă cu deosebirea că pentru cel din urmă a fost un spaţiu al exilului, o „insulă a şerpilor“, cum îi plăcea să spună pentru a sublinia ura şi voracitatea. Pentru Tiberiu Iliescu Craiova, „oraşul idioţilor solemni“, a însemnat nu doar întoarcerea în locul natal ci şi un veritabil spaţiu de manevră în care-şi putea pune în practică proiectele culturale. Tonul combativ îşi are şi el variaţiile sale pentru că este unul al includerii ci nu al excluderii şi trasează fine ţesături cu locul în ceea ce s-ar putea numi o ego-topo-grafie. Nu este lipsit, de asemenea, de accente mesianice generatoare de energii: „Eu sunt cu evadaţii care aspiră la libertate“ sau „Evadaţii sunt oameni iluminaţi“ etc.

Asociat cu Meridianul craiovean pe care l-a condus, Tiberiu Iliescu a fost întotdeauna subiect de dispută, recunoscut când ca autor reprezentativ printre avangardisţii de la noi când trecut la index printre codaşii mişcării. Ceea ce încearcă Xenia Karo este nu să „afilieze“ revista şi pe diriguitorul ei unui program avangardist căci, înainte de toate, Tiberiu Iliescu întruchipează un spiritus loci care-şi propusese „a crea un alt tip de atmosferă în Craiova şi de a da şansa publicării şi scriitorilor locali care, prin felul neconvenţional de a gândi actul scrisului creator, nu ar fi avut nici o şansă să se afirme în altă parte.“ (p. 62). De aici şi până la o dispută deschisă cu „personalităţile“ timpului nu mai era decât un pas. „Denunţul“ este violent şi îi vizează, printre alţii, pe Iorga, Nae Ionescu, Eliade, Cioran sau Zarifopol. Neînregimentarea, nonconformismul, antiacademismul dar, în egală măsură, verva, spiritul interogativ dau un profil aparte scriitorului. Un pasaj cum este acesta: „Ne întrebăm firesc ce a rămas, ce a trecut pragul duratei din acest spirit. – Ismul din suprarealism? Revista cu care ostentativ se identifica ori de câte ori avea ocazia? Perioada de directorat la Teatrul Naţional din Craiova? Îl punem acum în această monografie din patriotism local? Mărturiile despre vremurile pe care independent de voinţa lui le-a traversat?“ (p. 80) cuprinde nu doar un miez meditativ, dar anticipează şi un răspuns care ar fi unul simplu: reprezentativitatea, nivelul înalt pe care l-a impus un intelectual la noi. Şi, de ce nu, morala, pe care adesea o invoca.

Tipul de „comportament artistic“ (p. 111) pe care Xenia Karo îl identifică în capitolul „Îndepărtatul Celălalt“ traseză liniile unor afinităţi greu de omegenizat la prima vedere. Rilke, Cehov, Virginia Woolf sunt doar câteva dintre numele la care scriitorul craiovean s-a raportat şi pe care le-a popularizat în paginile Meridianului. Reuşita „receptării“ adecvate ţine de ştergerea graniţelor mentalitare pe care scriitorul provincial nu de puţine ori le-a forţat: „Am descoperit, adaugă autoarea, un intelectual printre puţinii fără prejudecăţi, care, o dată pornind demersul similianalitic, uită de caracteristici precum rasă, sex, naţionalitate.“ (p. 113). Cât de departe a mers cu proiectele sale culturale şi cât de dezinteresat ne dăm seama din „Celălat, (ne)cunoscutul“. A vorbi despre Poeţii fără identitate poate fi o alegere perdantă chiar şi pentru eseistul de azi. Cu toate acestea, unele nume, cum ar fi cel al lui Max Blecher sau Anton Holban, au urcat, vedem lesne, destul de bine în piramida valorilor.

Xenia Karo surprinde cu precizie de analist legăturile lui Tiberiu Iliescu cu locul şi cu celălat. E posibil, ca scriitor „provincial“, să întâlneşti aceleaşi provocări, dar, mai mult ca sigur, e posibil să găseşti şi o parte dintre soluţii în paginile unei astfel de cărţi. Fraza alertă, inteligentă şi verbul tăios fac din monografia de faţă una mai mult decât interesantă. Ar fi bine să vedem un pasaj din ceea ce autoarea subintitulează „în loc de încheiere“: „Cantitativ, Tiberiu Iliescu nu este un scriitor reprezentativ, nici din perspectiva legitimării de către Celălalt, nici măcar din perspectiva autolegitimării. Este un spirit reprezentativ, în măsura în care această trăsătură derivă din dubla sa condiţie de marginal al unei provincii, dar de central al unei atitudini, ale unui spirit al vremii. Este reprezentativ în măsura în care scriitorul a reuşit să-şi atingă obiectivul prim, acela de a concedia circumstanţa.“ (p. 158). Şi oare nu este acesta secretul intelectualului de cursă lungă?

Silviu Gongonea

Xenia Karo, Aventuri verticale. Studiu monografic – Tiberiu Iliescu, Editura Aius, Craiova, 2006.